Vocaţie de actor, Alexandru Repan un crai de curte veche, modern…

Alexandru Repan s-a născut să fie actor după voinţa mamei care i-a fost alături de la naştere, hrănindu-l cu lapte de capră adusă şi crescută în centrul Bucureştiului, să depăşească vremuri de foamete şi spaime, mama „frumoasă şi talentată ca o artistă adevărată” a rămas prietenă fidelă şi confidentă până când, într-o seară, în pauza unui spectacol, mai tânărul coleg, actorul Valentin Teodosiu i-a şoptit îngrozit: „Ştii, Repi, am o veste grea pentru tine, a murit mama ta”. Spectacolul a continuat, spectatorii au aplaudat la final, el avea ochii aburiţi de lacrimi, sufletul frânt. Au mai trecut anii şi-a construit o familie, a devenit soţ şi tatăl a doi băieţi pe care prietenii, dar şi jurnaliştii dornici de predicţii se întreceau în a afirma că îi vor fi urmaşi, robiţi pe viaţă de farmecele zeiţei Thalia. Vreme trece, vreme vine cum sună versul poetului nepereche şi, într-un dialog pe care doresc să-l transform într-un portret cât mai corect al actorului nepereche Alexandru Repan, alintat de colegii de breaslă „Repi” îmi spune că au absolvit, de curând, în vremea pandemiei, la Universitatea din Viena, unul dreptul, celălalt ştiinţe politice… Mama, inginer Simona Catrina, i-a învăţat de mici limba germană.

E o zi de început de vară temătoare, am reuşit să ne întâlnim la o terasă, pe bulevard, în apropierea teatrului Nottara unde e actor de o jumătate de secol. Vaccinaţi amândoi,  am zăbovit , vorbind în tihnă la un pahar cu vin alb şi o cafea aburindă. Despre ce? Despre o viaţă bogată, plină de izbânzi, cu puţine neâmpliniri, despre începutul maturizării, studenţia la Facultatea de istorie care i-a oferit un avantaj fructificat mai târziu. S-a instruit serios, a înţeles  mersul lucrurilor în lume şi, când a devenit studentul lui Moni Ghelerter la I.A.T.C „I.L Caragiale” a fost ales asistent,  să-şi ajute magistrul în dificilul proces al formării  tinerilor studenţi.

• Mie, Moni Ghelerter mi l-a dat în grijă pe Dan Tufaru, un bărbat talenat dar fragil, care trebuia ajutat să se concentreze pe tehnica actoriei, lucru greu, e o încercare a profesiei dincolo de talent, înseamnă perseverenţă şi rezistenţă, anduranţă la efort susţinut. Aşa o fi, munca la galere? Să ştii, am învăţat  la facultatea de istorie, apoi din versetele biblice, mi-am însuşit înţelepciunea de a privi lumea, nu ca pe o scenă, vorba lui Shakespeare, ca pe un câmp de luptă, unde cu dragoste şi dor te aperi, cîştigi, pierzi batălii, important e să nu ieşi înfrânt la final. Rănile se vindecă, greu sau uşor dar se vindecă. Legat de instrucţie făurită temeinic la cursuri şi în biblioteci, tot mai des constat (zâmbeşte maliţios) că nu toţi colegii mei, actorii au răbdare şi interes să studieze temeinic.

• Sunt ţinta aceleiaşi priviri concentrată în ochii fascinanţi, de un verde oţelit, care a învins inimile şi împotrivirea femeilor. Mi-a spus că el a avut până la căsătorie, decisă după 50 de ani de viaţă şi numeroase şi complicate experienţe, o singură mare, totală, împărtăşită dragoste care i-a pârjolit mulţi ani sufletul. Nu face un secret, numele  iubitei, o scriitoare cunoscută,  Silvia Kerim blonda care  purta în vene „un amestec de sânge unguresc, evreiesc, turcesc”, care s-a vădit a fi un cockteil ucigător. Surprinzătoare mărturisire, eu am cunoscut-o pe Silvia Kerim când era partenera lui Mircea Veroiu, un regizor despre care, cu o fărâmă de gelozie în voce, Alexandru Repan spune  „a plecat în Franţa, s-a risipit, s-a întors aici, împreună cu Elena Albu iubita lui, ambii au revenit ca să moară acasă”…  Schimb subiectul şi-l întreb „pe repede înainte” care au fost regizorii cu care a simţit că poate comunica dincolo de cuvinte. Bea o gură din licoarea aurie şi-şi aminteşte că a avut doi regizori preferaţi, colaborare impecabilă în momente dificile, o potrivire perfectă pe plan artistic. „Cine sunt ce doi,” insist cu întrebarea,  grăbită ca un jurnalist de investigaţie, doresc, să trecem mai departe, să revenim la mistuitoarea lui profesie şi pasiune, arta teatrului. Îmi ghiceşte neliniştea şi cu eleganţa unui cavaler continuă confesiunea…

• Regizorul Dan Micu în teatru, un profesionist extraordinar, plin de idei novatoare şi Gheorghe Vitanidis în film, Iorgu Vitanidis, cu zâmbetul lui larg, clocotitor, moştenitor al veseliei specifice grecilor, neamul din care se trăgea. Ambii ambiţioşi şi dornici să demonstreze  lumii pasiunea lor. M-au distribuit în roluri dificile, personaje făurite din temeri şi patimi grele, spirite chinuite de trăiri obsesive. Dan Micu a fost, indiscutabil, un regizor de geniu, alegea fără greş piese de succes de public apreciate de critică în dificila epocă a cenzurii comuniste. A plecat în eternitate înainte să împlinească cincizeci de ani. Am declarat şi cu alte ocazii, lumea teatrului a pierdut un reper, Dan Micu …

• Cap de afiş, vedeta adulată şi intens gelozită actorul prin vocaţie Alexandru Repan, cu aplecarea lui spre introspecţie, spre dramă, spre abisul de nepătruns al talentului mistuitor! Nebunii frumoşi ai marilor oraşe…Indiscutabil, sunteţi unul dintre ei!    

• Aşa pare, privit dinafară? Doar drame profunde? Mi-am dorit întotdeuna să fac comedie! E atât de greu să faci publicul să râdă, să-l scoţi din starea lui obişnuită, să-l transpui în altă dimensiune, să-l priveşti cum se destinde şi râde, se bucură, redevine copil. Am un proiect nou, doresc să montez Caragiale pentru prima oară…

• Nu aţi regizat „Pagini din Craii de curte veche”…?
• Text adaptat după Mateiu Caragiale, e momentul pentru nenea Iancu, tatăl, Ion Luca Caragiale. Un spectacol cu „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi Efimiţa să fie actriţa Rodica Mandache. Are toate, dar absolut toate datele ca să facă o bijuterie de rol, alături de mine.

• Eu am vazut-o pe Rodica Mandache la repetiţii, împreună cu Tudor Mărăscu la teatrul Odeon pregăteau spectacolul „Doamnele domnului Caragiale”…  O întâlnire cu Ion Luca  Caragiale, cu verbul lui acid, spumos, crud poate o apropiere de  boema dezlănţuită  din „Craii de curte veche”,  cartea fiului, Mateiu al cărui prenume l-aţi dat mezinului  dumneavoastră. Boema şi alcoolul, doriţi să vorbim despre acest subiect sensibil ?

• De ce nu ? Osuar e trupul şi sufletul unui actor, un osuar care se completează pe măsură ce trece vremea şi se acumulează rolurile. Continui să porţi cu tine, nu la butonieră, ci în suflet, un fragment, un osişor îi spun eu, care te sâcâie ca o fantomă alături de alte fantome, nu neapărat ca scoriile din tragediile antice sau hamletina întrebare „a fi sau a nu fi” , sunt doar propriile chinuri. Şi atunci bei. Alcoolul te ajută şi stinge umbrele, le  aneantizează.

• Sunt multe exemple în artă…
• Constantin Rauţky, Gheorghe Cozorici şi tânărul dumitale coleg, Adrian Pintea, să continui?

• Mitica Popescu îmi spunea că actorul bea de singurătate, să depăşească acel gol care il cuprinde după spectacol, când sala e goală, e trecut de miezul nopţii şi mai e mult pină la răsăritul soarelui…Zâmbeşte şi adaugă uşor maliţios: ”Mitică Popescu nu a fost un boem” ! Îmi spune că şi-a dorit să joace Cyrano de Bergerac, i-ar fi adăugat fizionomiei un nas imens de clovn, ar fi vrut să fie Iago din Otello sau, Caţavencu, duplicitarul politician din „O scrisoare pierdută”. Mi-a sunat interesant cuvântul boem şi îl ispitesc să povestească…

• Din tinereţe îmi doream sa fiu acceptat în boema Bucureştiului, alături de Florin Pucă şi Teodor Pâcă!  Alcoolul era un accesoriu al boemei, într-o o lume a libertăţii spiritului în vreme de „închisoare permanentă” pentru suflet. Cu greu am fost acceptat, plătind un preţ…

• Numeroase premii, succese răsunătoare, o vedetă care merită o stea pe bulevardul sufletului spectatorilor, Alexandru Repan, un  prinţ ales să aducă pe pământ bucurie şi nelinişte creatoare. Un talent fabulos. A trăit cu intensitate într-o perioadă dificilă când frigul şi cenzura puteau fi învinse doar de căldura interpretării unor roluri grele din dramaturgia universală. O să închei această schiţă de portret „la zi”, cu un fragment dintr-o amintire cu actorul-coleg, George Constantin a cărui prietenie a obţinut-o cu greu, după mulţi ani de parteneriat!

Alexandriu Repan și George Constantin

• Jucam împreună cu George Constantin într-un spectacol în anii de restricţii severe impuse de plata datoriilor. Eram, conform rolului costumaţi în straie subţiri, cămaşi de mătase, desculţi pe scândura rece a scenei. Afară şuiera viscolul venit din stepa Rusiei, în sala teatrului, spectatorii îmbrăcaţi cu paltoane purtau la gât fulare, pe cap căciuli. In pauză, în culise, George îmi spune:”Uită-te şi tu, în ce condiţii trebuie să facem, amândoi artă”. Amândoi,  cuvântul care a consfinţit prietenia noastră…
• Şi au făcut întotdeauna, amândoi Artă !