Îndată ce văd lumina zilei, oamenii din orice colț al lumii pornesc de-a lungul unor linii de forţă care alcătuiesc ceea ce numim, destul de grosier, „destinul”. În fapt, ceea ce romantismul şi setea de mister au plasat mai presus de puterile omeneşti e doar vocaţie. Aşa de pildă, prin America sau Germania, unul s-a născut să facă poduri. Altul, în stepele rusești, are vocaţia grădinăritului. Japonezii vin pe lume cu procesoarele și cipurile în mânuțe, mai întâi ca jucărele.
Locuitorii de pe meleagurile noastre, sau în orice caz un număr însemnat, se bucură la rândul lor de o vocaţie deosebită, și anume disponibilitatea de a se lăsa păcăliți. Pentru a fi remarcată, nu e nevoie de cine știe ce studii ample.
Am avut șansa de a-l întâlni eu însumi pe cel mai reprezentativ specimen al acestei categorii vocaționale. În copilărie, îi luau mingea, şi-l trişau la absolut toate jocurile, până şi la alea la care este imposibil să trişezi. În adolescenţă, îi suflau fetele una după alta, chiar şi pe cele cu probleme mari. Când şi-a dat seama, pe la douăzeci şi cinci de ani, că e tânărul cel mai uşor de păcălit, a suferit o criză existenţială. A dormit patru nopţi sub un pod. Ffireşte că, deşi nu mai trecuse nici măcar o căruţă, de ani de zile, pe drumul ăla, în cele patru zile tot traficul autostrăzii a fost deviat pe podul cu pricina – o păcăleală grandioasă, regizată doar pentru el.
Dar la sfârşitul celei de-a patra zile, criza s-a încheiat cu o revelaţie: asta era vocaţia lui, de a fi păcălit fără încetare. Împotriva ei nu numai că nu avea niciun rost, ci ar fi fost chiar de-a dreptul deplasat să lupte. Nu era mai înţelept să şi-o asume? Ba bine că nu! A ieşit de sub pod şi s-a-ntors acasă, un om cu totul nou: omul pe care-l poţi păcăli. Şi-a reluat traiul din punctul în care-l abandonase, cu deosebirea că de-acum, de câte ori îl mai păcălea câte unul, se simţea tot mai împlinit, tot mai tare. Citește textul mai departe AICI
