Guvernarea într-o coaliţie este cel mai complex şi rafinat mod de a face politică, într-o democraţie avansată.

O democraţie avansată are societatea formată din nişe sociale şi fiecăreia dintre acestea, ori unor grupuri de nişe, îi corespund forţe politice minoritare, care sunt obligate să se coalizeze, pentru a guverna naţiunea.

Există state, ca Belgia, de exemplu, în care negocierile pentru formarea unei astfel de coaliţii de guvernare durează ani de zile, şi totuşi impactul acestor negocieri îndelungi nu se simte asupra calităţii guvernării, pentru că instituţia guvernamentală este atât de bine organizată, că ea funcţionează ceas, indiferent de fluxurile şi refluxurile vieţii politice.

România ar fi trebuit să aibă acum, dacă nu ar fi fost perioada comunistă (31 decembrie 1946 – 21 decembrie 1989), peste 100 de ani de tradiţie democratică. Reflexele de guvernare, ca şi cele comportamentale, ale politicienilor, ar fi fost fixate de mult timp.

Din păcate, parantezele nedemocratice au stopat această evoluţie şi avem acum doar puţin peste 30 de ani de experienţă democratică. Iar în aceşti 31 sau 32 de ani România nu a fost guvernată de coaliţii, practic, decât pentru foarte puţin timp.

Guvernarea FDSN din anii 1992 – 1996 a fost făcută de o aparentă coaliţie, în care FDSN era hegemonul atotputernic, iar PUNR, PSM, PRM şi PDAR – care forma aşa-numitul Patrulater Roşu – erau vagonetele acestui partid criptocomunist.

Guvernarea PNŢCD – PNL – USD – UDMR, dintre anii 1997 – 2000, a fost o aparentă coaliţie, în care cele trei mari forţe politice, PNŢCD, PNL şi PD (FSN) şi-au disputat puterea, iar UDMR şi-a văzut interesele.

Guvernarea minoritară PSD, dintre anii 2001 şi 2004, a fost după chipul şi asemănarea celei dintre 1992 şi 1996, cu un actant alfa la putere, pilotat autoritar de preşedintele Iliescu şi premierul Năstase, şi două vagonete ascultătoare, PRM şi UDMR, făcând ce trebuie şi aruncând săgeţi politice dintr-o aparentă opoziţie, care în realitate era o simulare.

Guvernarea Alianţei D.A. PNL – PD iarăşi nu a fost o coaliţie viabilă şi a durat foarte puţin. În scurt timp, PD s-a retras de la putere, iar PNL a rămas la guvernare minoritar, susţinut de PSD şi de partidul lui Dan Voiculescu, până după alegerile legislative din 2008.

Nici guvernarea de după legislativele din 2008 (Cabinetul Boc 1) nu a fost o coaliţie, ci un compromis, în care PDL şi PSD s-au vânat şi frânat reciproc în actul guvernamental.

La fel, Guvernul Boc 2 al PDL, cu o difuză susţinere a UNPR, nu a fost o coaliţie. A urmat o aşa-zisă coaliţie, USL, între PSD şi PNL, care iarăşi nu a fost o guvernare de coaliţie, în sens vest-european, ci o nouă pândă reciprocă între aceste două partide.

Cabinetele PSD dintre anii 2017 – 2019 din nou au avut în PSD un hegemon autoritar, cu ALDE remocă la guvernare. De-abia de 10 luni avem o coaliţie, care îşi demonstrează limitele. Voi explica în continuare de ce.

Personal, mă interesează mai puţin, aşa cum am mai explicat, dacă în fruntea PNL este Gruparea Cîţu sau Gruparea Orban, ci ca în 2024 această otravă, numită PSD, care face rău ţării de peste 30 de ani, să nu revină la putere şi să ruineze iar şi ce s-a făcut bine în aceste 10 luni.

Dar pentru aceasta actanţii politici intra-PNL ar trebui să acţioneze în aşa fel, încât noi, electoratul, să nici nu ştim ce se întâmplă în interiorul partidului, oricât de mult sânge curge în alegerile interne. Arta în politică este ca, oricât îşi dau ei la oase în interiorul partidului, să iasă public cu zâmbetul pe buze, iar actul guvernării să nu fie afectat deloc. Ori acesta este foarte afectat.

Pe de altă parte, indiferent despre ce este vorba – plecarea lui Vlad Voiculescu sau a lui Stelian Ion din Guvern, desfiinţarea Secţiei Speciale, Programul PNI “Anghel Saligny” etc. – toate aceste disensiuni ar fi trebuit să fie invizibile public şi să nu afecteze actul de guvernare.

Cîţu ar fi trebuit să negocieze plecarea lui Vlad Voiculescu în culise până cădea jos, iar la final să aflăm despre plecarea lui VV de la Ministerul Sănătăţii şi înlocuirea lui cu Ioana Mihăilă. Atât, nimic altceva. În rest, zâmbete, eleganţă, strângeri de mână. Aceasta înseamnă să guvernezi în coaliţie. Altfel, impresia electoratului este de slăbiciune şi provoacă debusolare în intenţia de vot.

La fel, plecarea lui Stelian Ion trebuia să intre în aceeaşi logică. Restul? Nu mă interesează. Poate să fie prim-ministru (teoretic, desigur) şi Ţaţa Frosa de la Strâmtoarea Formosa. Repet: vreau ca în 2024 PSD să nu revină la putere, spre binele României. Mi-au ajuns senzaţiile tari încercate în anii 2017 – 2019.

Am şi o coda pentru USR PLUS. Situaţia actuală de aparenţă de incendiu politic (care se va resorbi, atunci când şi dacă se va ajunge la un acord mutual) a fost generată de metoda de negociere prin atac carnasier, având în subsidiar şantajul politic, folosită în astfel de situaţii de USR PLUS, importată de această formaţiune de la Renew Europe.

Probabil că puţină lume ştie că preşedintele Comisiei Europene trebuia să fie germanul Manfred Weber, liderul PPE, un politician excepţional. Dar nu, a trebuit să vină Renew Europe, folosind exact aceleaşi modalităţi de negociere la rupere în Parlamentul Europeană, pentru ca Ursula von der Leyen să ajungă în capul bucatelor şi să ne trezim în pandemie punând la cale planuri pentru o economie verde. Ceea ce este o aberaţie.

În viziunea mea, este cea mai mare eroare politică paneuropeană. Economia verde este un atribut al societăţilor prospere şi un lux. În statele sărace ale UE, această politică are şi mai ales va avea efecte dramatice. Forţarea Green Deal în această perioadă este o greşeală politică, pe care le-o datorăm celor de la Renew Europe.

USR PLUS joacă la rupere acum, în România, ceea ce dăunează guvernării de coaliţie, coaliţiei în sine şi periclitează şansele ca, după alegerile în serie din anul 2024, România să-şi continue parcursul democratic european.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here