A plecat IVAN, probabil cel mai bun dintre noi toți.

Scriu greu, disperat, scriu cu lacrimi.

S-a scris deja enorm despre moartea lui Ivan (Doamne, cum sună!) și se va mai scrie.

O scriu cei care l-au iubit mereu, cu adevărat, dar o mai scriu și alții, mulți alții. De aceea a scrie acum nu mai înseamnă mare lucru.

IVAN PATZAICHIN a fost și va rămâne unul dintre cei mai apropiați, mai umani, mai sinceri, mai autentici, mai frumoși, mai valoroși și mai nobili prieteni pe care i-am avut. Durerea și rana care s-au născut azi în mine nu mai pot fi reparate vreodată.

Nu are rost, ar fi absurd și ridicol să insist asupra apropierii mele extraordinare de acest Om, vreme de mai bine de 40 de ani! Cei care mă cunosc o stiu foarte bine. Fotografii ca aceasta care însoțește materialulu de față am avut cu sutele, Ivan și cu mine. Dacă l-ar putea aduce înapoi, le-aș publica de un miliard de ori, pe toate.

Acum însă este cumplit, totul. E neverosimil.

Am fost devastat, am plâns, nu am putut reactiona in niciun fel ore întregi, aveam multe proiecte împreună incredibil de multe, realizasem deja numeroase altele, așteptam să îi revăd surâsul bland și inimitabil, să îi aud vocea caldă la telefon, pentru că răspundea întotdeauna sau suna inapoi, ceea ce NIMENI nu mai face în ziua de azi dacă nu are un interes foarte, foarte direct si concret, palpabil!

Nici acum nu realizez, nu inteleg, nu cred și nu pot concepe ca a plecat chia El, Ivan. Iar asta nu pentru că a fost CEL MAI VALOROS SPORTIV ROMÂN AL TUTUROR TIMPURILOR și unul dintre CEI MAI VALOROȘI AI LUMII, nu numai la canoe! Nu. Asta doar pentru ce era El ca Om.Știam că are ceva, o anume suferință, dar trecuse peste multe valuri în viață și nu am bănuit niciodată ce boală infernală îl ajunsese în ultima vreme.

Nu am mai plâns ca acum de la moartea părinților, apoi de la plecările unor alți uriași prieteni, Lia Manoliu, Iolanda Balaș, Ioan Chirilă, Cristi Țopescu, Gicu Dobrin, Tolea Grintescu sau Costică Ștefănescu… Si multi altii…Nu mi-e rușine de lacrimi… Dimpotrivă. Dar asta nu mai contează.

În astfel de momente murim cu toții câte puțin și încercăm să vedem pentru ce merită să luptăm mai departe, de vreme ce Lumea care rămâne în urma Lor este cu mult, cu mult sub ceea ce au fost Ei. Cu enorm de mult. Cînd vad ce Lichele, ce Canalii și ce Pramatii se adună din ce în ce mai mult în această Lume, din pacate și în această Românie, ba chiar UNELE dintre ele ne și conduc, ajung să mă întreb ce rost mai are totul. Și nu știu răspunsul.

Acum, pe moment, nu mai pot scrie ce simt. Poate ar trebui, dar nu mai pot. Nu acum. Acum e doar locul lacrimilor trăite în sine și în singurătate.

Acum nu înteleg nimic. Nu concep și nu mai realizez ce se întâmplă. Odihnă lină și veșnică, Ivan!

Adio, iubit prieten. Dumnezeu este deja Lumină Ta și Locul Tău.

Iar Tu ești, așa cum ai fost mereu și vei rămâne întotdeauna, Lumina lui Dumnezeu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here