„Pe vremuri, când cumpăram o carte, era ca şi cum aş fi aprins o lumânare la biserică, îmi zice un amic. Toate se petrec astăzi atât de repede în jurul nostru, încât nu mai ai timp decât pentru lucrurile esenţiale. A mânca, a bea, a dormi, a munci, a fuma…”
„Şi a fuma?” mă mir.
„Da, da, și a fuma. Fumatul e un bun sprijin în clipele de tensiune, un catalizator. A face dragoste, a citi, a privi, a suspina, sunt reziduuri de care trebuie să te debarasezi. Așa și cu cărțile de citit. Nu mai am timp să mă ocup de ele, dar cel puţin aș putea încerca din nou să le cumpăr, nu? Să retrăiesc senzațiile acelea. Să iau o carte de pe raftul librăriei, unde odinioară era pângărită de privirile şi degetele tuturor, iar acum e complet uitată. Și s-o duc acasă, pe raftul meu. Măcar am să resuscitez ritualul ăsta. Alţii nu fac nici atât.”
Ieşim la cumpărat de cărţi ca la vânătoare. „Cumpărarea de cărţi în munţii Carpaţi…” Trecătorii ne privesc curioşi când intrăm în librărie, ce naiba căutăm în locul ăla părăginit?
Ne apropiem de rafturi, o trezim pe vânzătoare şi-o rugăm să dea la o parte cu un băţ pânzele de păianjen. Amicul îmi explică deosebirea dintre şoarecele de bibliotecă şi şoarecele de librărie (acesta din urmă include în regimul său alimentar produse ceva mai proaspete, dar nu neapărat mai gustoase).
Ochim un metru de volume arătoase. Vânzătoarea mormăie. Puteam să alegem un raft mai jos, că doar nu tuşeam. Acum trebuie să se ducă după scară şi cine ştie ce se ascunde după astea… cum le zice? După cărţi. Cărţile sunt o sursă de pericole.
În timpul operaţiunii de debarasare a raftului de sus, ne exprimăm admiraţia:
„Tiii, ce carton! Cartonul ăsta e fără moarte.”
“Şi aia roşie, ai văzut-o pe-aia roşie? Oare ce-ar putea să scrie în aşa o minunăţie de carte?” Citește textul mai departea AICI
