Românii conviețuiesc excelent între Valentine’s Day, Dragobete, luna martie dedicată femeii și discuțiile despre iminentul război din Ucraina. Cu alte cuvinte, iubirea e suverană în spațiul dâmbovițean.
Dar să punem sensul iubirii într-un cadru acceptabil, firesc.
E sugestiv intitulată cartea psihiatrului austriac, Viktor E. Frankl, fondatorul logoterapiei, În căutarea sensului vieții (apărută la editura Vellart, în 2018, tradusă în limba română,cu câțiva ani înainte de data apariției, de medicul psihiatru Florin Tudose).
Ei bine, logoterapia se adresează tocmai acelor oameni care își pierd sensul, direcția în viață.
Câți dintre noi nu am avut, chiar în copilărie, măcar un episod de vid existențial, așa cum îl definește Frankl? Sentimentul acela de prăbușire energetică totală, de neînțelegere profundă a lucrurilor și întâmplărilor din jur îți pot transforma ziua într-un coșmar. Un fel de captivitate în labirinul neputințelor, care însă dispare cu un dram de iubire și încredere.
Personal, cred că dacă ești bine cu tine, vei fi și cu restul lumii. Creditarea propriei persoane poate fi primul pas către ieșirea din labirinul despre care vorbeam. Următorul pas este iubirea pentru cealaltă persoană, partenerul, cel care te ajută să-ți afli menirea. Poate fi oglinda ta, dacă îl lași să te descopere și să-ți transfere partea lui diferită de tine, de ceea ce cunoști și simți.
Totuși, cabinetele psihologilor sunt pline de oameni care își caută cu disperare sensul vieții.
Divorțul poate fi un exemplu de vid existențial, care poate să apară în viața oricui, sub „mai multe măști sau închipuiri”. În 2020, an de pandemie, potrivit Instittului Național de Statistică, în România s-au înregistrat 200.000 de divorțuri, o creștere de 12 procente față de 2019. Crește rata divorțului, dar crește și procentul de tristețe, sentiment care trece neobservat.
Tot despre vid existențial vorbim și în cazul cuplurilor de lungă durată, atunci când unul dintre parteneri se simte singur și nefericit.
E greu să te uiți în oglindă și să-ți vezi neputința Dar și mai complicat este atunci când îți privești fantasma.
Aș vrea să vorbesc despre narcisistul de tip nou, pe care Victor E. Frankl nu l-a apucat. Omul modern se privește mereu în oglindă, chiar de o mie de ori dacă are vreme, însă din păcate își vede doar fața manufacturată de el însuși, falsificată: o infinită flexibilitate, de care face atâta caz încât rămâne captiv în labirintul concesiilor sale, deformate până la dedublare. Iar dacă tot am vorbit de medicină, pentru unele persoane obsesia de a fi perfect, fără să țină cont de datele sale interioare, frenezia de a trăi mereu așa cum vor alții se transformă în diagnostice teribile, precum depresia sau tulburarea bipolară. Dar aici intrăm deja pe târâmul complicat și, deseori, fără întoarcere al psihiatriei.
Nu includ ipocrizia și minciuna în această discuție, ci doar incapacitatea noastră de a crea „conținut valoros” pentru propria persoană. E la fel ca pe rețelele sociale, când distribuim conținutul altora. Copiem gesturi, întâmplări, comportamente. În realitate, clădim lumi de carton pe un stil de gândire împrumutat.
În mod direct, transferăm gesturile de zi cu zi în viața noastră de cuplu. Se spune că, în fiecare relație, unul dintre parteneri dăruiește mai mult. Problemele încep atunci când egoismul se impune la maximum. În general, nimeni nu se sacrifică pentru ceva considerat nevaloros.
Revin la profilul narcisiștilor. Unii flirtează în neștire, cu oricine, ignorând lipsa de interes din jur. Va avea el noroc, într-un final cineva tot va răspunde avansurilor. Se înfiripă idila, plouă cu emoticoane și entuziasm. Când cuplul capătă consistență, tot el este cel abandonează relația. Urmează, cum este ușor de anticipat, să poarte o nouă mască, aceea a victimei.
Ideea este că narcisistul vrea mereu confirmări, laude, like-uri infinite. Oamenii aceștia, de obicei, ratează orice formă de angajament din cauză că din spațiul lor personal lipsește cu desăvârșire responsabilitatea.
Citește și: „Don’t Look Up” și validarea consumerismului
