Existenţa Intelligence-lui se pierde în negura timpului şi, se poate afirma, că este la fel de vechi ca şi omenirea, existenţa sa mergând în paralel cu dezvoltarea armatelor şi cu nevoile acestora de a dispune de informaţii cât mai exacte din teritoriul inamicului.
Cunoaşterea, deci informaţia, înseamnă putere, iar obţinerea informaţiei este o artă care a evoluat şi s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii. Nimic în această lume nu este mai bine înrădăcinat în practica naţiunilor, a epocilor şi a civilizaţiilor decât activitatea de intelligence.
De la Moise la Sun Tzu
Originile activităţilor de informaţii se pierd în negura istoriei, cele mai vechi relatări despre spionaj regăsindu-se în Vechiul Testament.
În Scriptură, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Să chemi 12 oameni din cele 12 triburi şi să-i trimiţi să recunoască Ţara Canaan pe care ţi-o daruiesc ţie”. Au fost primii spioni biblici, cei cărora Creatorul le-a dat misiunea să meargă pentru „a privi oamenii şi a afla de sunt mari, puternici sau slabi, de pământul e roditor ori sărac “.
În China antică, tradiţiile intelligence-lui sunt atestate documentar de mai bine de 2 500 de ani, din timpul regatelor războinice. Primele menţiuni despre existenţa şi utilitatea serviciilor secrete sunt prezentate în „Arta războiului”, lucrare scrisă de Sun Tzu, care a trăit cu 15 secole în urmă. Acesta este autorul unui tratat privind arta războiului, în care demonstrează nivelul înalt al activităţii informative, descrie în detaliu rolul spionilor şi modul în care aceştia acţionează precum şi tehnicile de recrutare a acestora.
În capitolul Folosirea agenţilor secreţi celebrul strateg şi teoretician arată că spionii sunt „… oameni inteligenţi, dotaţi, prudenţi şi capabili să-şi croiască un drum către aceia care, în tabăra inamicului sunt intimi cu suveranul şi membrii nobilimii. Astfel, ei sunt în măsură să observe mişcările inamicului, şi să-i cunoască acţiunile şi planurile. Odată informaţi asupra situaţiei reale, se întorc să ne informeze…”.
Istorici şi specialişti în intelligence au demonstrat că serviciile secrete sunt vitale pentru orice stat, dar atunci când aceste importante instituţii, indispensabile oricărei naţiuni, sunt înregimentate politic pot deveni instrumente de teroare, represiune, şantaj, pentru regimuri totalitare.
Apariţia serviciilor de informaţii româneşti
În România, primele structuri informative instituţionalizate, au fost cele cu caracter militar şi au apărut odată cu organizarea armatei romane moderne, după Unirea Principatelor. Data de referinţă este 12/24 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi, nr. 83, a înfiinţat prima structură de stat major din istoria militară modernă a României: Corpul de Stat Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Secţia a II-a, prima structură de informaţii a armatei române, condusă de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu.
A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului.
Războiul de Independenţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, odată cu înfiinţarea Şcolii Superioare de Război, în 1889, s-a introdus şi un curs de specialitate, care la capitolul VI prezenta „Serviciul Informaţiilor”. Cu toate acestea, până la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis, aşa cum afirma şi Mihail Moruzov într-un raport întocmit după război.
În perioada Primului Război Mondial, serviciile de informaţii româneşti au demonstrat mari carenţe, iar „patriotismul nu a exclus slăbiciunile sau vulnerabilităţile”, după cum observa Cristian Troncotă, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai istoriei Intelligence-lui .
O experienţă deosebită în domeniul informaţiilor a constituit-o aşa-numitul „Serviciu de informaţii al Deltei”, condus de Mihail Moruzov, care, cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de agenţi experimentaţi şi bine acoperiţi a avut rezultate remarcabile .
Până la sfârşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, şeful informaţiilor germane în Dobrogea iar „…inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionare sau case ... “, demonstrând valoarea lui Moruzov pe „frontul invizibil”.
Aproape incredibil, Moruzov a reuşit chiar să devină comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat să aranjeze cumpărarea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însă reizbucnirea luptelor a împiedicat definitivarea afacerii. O altă realizare a reprezentat-o „afacerea rublelor”, prin care ruşii încercau să introducă în România câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar că a zădărnicit acest plan, ci, prin manevre abile, a făcut ca milioanele de ruble false să ajungă în Rusia Sovietică.
Moruzov: „geniu al răului” sau „eminenţă cenuşie”?
După război, Marele Stat Major a constatat că militarii au puţină libertate de mişcare şi s-a pus problema creării unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili. Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat constituirea noii structuri informative, iar pe l mai 1925 în fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informaţii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de Informaţii al Armatei şi-a urmat cursul său, iar Serviciul Secret a funcţionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.
