Se spune despre nemţi că ar fi oameni reci, flegmatici, duri. Am fost în Germania o dată, în trecere, şi pot să spun că nu e nimic adevărat în toate astea. Bazaconii! În realitate, nemţii sunt sensibili, sperioşi, cam timizi.
Am mers o zi şi o noapte cu autocarul. Ne-am oprit în parcarea unei benzinării, să ne dezmorţim, să luăm un pic de aer. Că era parcarea unei benzinării ne-am dat seama abia când am coborât şi ne-am fâţâit niţel. Pe fereastră se vedea cu totul altceva. Prea multă lumină. „Bă, acilea e Opera!” a strigat unul. Nemţii au dat cu ochii de autocarul nostru şi s-au ascuns care pe unde-a putut.
După cinci minute am nimerit toaletele. Cu un urlet de entuziasm, am năvălit să ne spălăm, ca orice om civilizat. Înăuntru, alţi nemţi. S-au ghemuit într-un colţ, urmărind speriaţi bătaia cu apă, baloanele de săpun lichid, carnavalul cu serpentine de hârtie igienică roz, vernil, albă. Cât am tras de ei, să se bucure cu noi, cât am strigat la dânşii, n-am scos decât „bite, bite”.
Băieţii s-au săpunit bine, până la brâu. Pe urmă şi-au frecat vârtos picioarele. După o zi şi-o noapte în autocar, optzeci de şosete se simt mai mult decât două. Nemţii fac lucruri solide, dar la ghiuvete – vai mama lor! Un băiat a pus ambele picioare în ghiuvetă, să le săpunească mai bine, şi a căzut cu ghiuveta.
De-atâta râs, l-am auzit doar târziu pe unul de-ai noştri, strigând din budă. Se blocase acolo. O voce automată îi spunea că uşa se deschide numai dacă trage apa. Dar el nu ştia limba vocii automate. Şi chiar dacă ar fi ştiut limba, nu ştia de unde se trage apa. Citește textul mai departe AICI
