Când spun „noi”, mă refer la noi, oamenii care trăiesc în lumea normală, în statele altfel decât ce vrea Rusia, în democraţiile liberale.
În caseta editorialelor, de pe Homepage, apare încă editorialul meu Rusia, la porţile Europei. SUA şi NATO o acroşează. Tactică, descurajare şi strategie. Îl privesc acum ca pe o probă de eventual wishfull thinking, în care am vieţuit mulţi dintre noi, cei care am fost atenţi la fenomenul rusesc, în aceşti ani.
Ne adormiseră băieţii cu propaganda. Înainte de dimineaţa zilei de 24 februarie, pe televiziunile şi website-urile ok din România era concurs de idei despre limitele a ceea ce urmează să facă Moscova Kievului, Rusia Ucrainei.
Am crezut sincer – şi vorbesc de ani de zile despre asta, că scopul Rusiei este să stranguleze Şoricelul Europa treptat, fără ca acesta să-şi dea seama, în strigătele analiştilor lucizi, consideraţi de ceilalţi experţi în subiect conformişti sau corupţi nişte visători fixaţi într-un trecut revolut.
Am fost convins – în timp ce flash-uri ucronice îmi prefigurau imagini apocaliptice cu marile oraşe ucrainene (şi nu numai) arzând în flăcările bombelor ruseşti – că Rusia va lărgi, cel mult, buuzunarele de şantaj Donetsk şi Lugansk, eventual îşi va căuta drum spre Mariupol, la sud, pentru joncţiunea cu Crimeea, dincolo de Strâmtoarea Kerci, eventual spre Herson, la nord de Peninsula Crimeea, ori că va ataca Harkovul, aflat la o distanţă infimă de graniţa cu vecinul de la est.
Avea sens. O mişcare militară localizată, chiar dacă făţişă, un act de beligeranţă faţă de un stat suveran avea sorţi de izbândă dacă se localiza şi se baza pe forţa militară într-un singur loc, şi atât. De exemplu, numai pentru lărgirea buzunarelor de şantaj geopolitic ale Donbasului. Ori pentru capturfarea Mariupolului.
Gândeam astfel pentru că îmi era foarte clar că Ucraina este imposibil de cucerit toată, fiind extrem de mare, ca suprafaţă geografică desfăşurată. Şi, chiar dacă ar fi invadată toată, ar fi imposibil de pacificat. Am şi spus ce se va întâmpla în acest caz: război de partizani sau război civil, ori o combinaţie.
Iar dacă totuşi nu ar fi fost nici asta (nu voi insista de ce nu credeam acest lucru, poate o voi face altă dată, vorbind despre viziunea sovietică asupra naţiunii anarhice poloneze), cu ocuparea completă şi pacificarea forţată a Ucrainei, Rusia îşi asigura, cu tot cu sancţiunile previzibile ale Occidentului (şi nu mă gândeam la sancţiunile atât de dure care se aplică acum) falimentul cert, într-o perioadă rezonabilă de câţiva ani.
Mai merită să spun un lucru. Unul pe care deja Eugen Tomac l-a rostit, în felul său, şi puteţi vedea aici ce a afirmat el. Cel puţin în ceea ce priveşte România, Rusia lui Putin să străduieşte din anul 2007, de la suspendarea total nejustificată a preşedintelui (indiferent cum se numea el atunci), să destabilizeze şi să deturneze România de la parcursul său democratic.
Asta nu e nimic. Prin progragandă, diversiune, subversiune, intoxicare, operaţiuni sub steag fals, captatio benevolentiae, Moscova a încarcat efectiv să cucerească întreg mapamondul. Acea parte din mapamond care nu-i aparţine fizic, geografic. Nu voi detalia acum despre aspectul patologic al acestei politici. Nici de exemplu despre operaţiunea „Bucătarul lui Putin”, cu ferma de troli din str. Savuşkina 25, din Sankt Petersburg.
Voi da un singur exemplu, care sugerează tembelismul şi, simultan, sângele rece al strategilor de la Kremlin, în această operaţiune subtilă, globală. Cu vreo două săptămâni înainte de a doua suspendare a preşedintelui României (indiferent cum se numea el atunci), în Paraguay avea loc o lovitură de stat trasă la indigo, adaptată la Constituţia, legile şi regulamentele de funcţionare din acel stat al Americii de Sud.
Preşedintele în funcţie era chemat în faţa Parlamentului de la Asunción şi judecat, ca în faţa unui tribunal, apoi vicepreşedintele uzurpator, Fernando Franco, membru al Legislativului, devenea preşedinte interimar.
Pe 21 iunie 2012, Camera Deputaţilor de la Asunción a lansat procedurile de impeachment ale preşedintelui Fernando Lugo, conform art. 225 al Constituţiei. Camera a argumentat pe baza unui incident produs cu o săptămână în urmă, acuzându-l pe Lugo de nepotism, dar şi de o controversată achiziţie a unui teren agricol.
Cu o majoritate de 76 la 1, impeachmentul a fost votat favorabil. Senatul a preluat procedura în ziua următoare.
Vă sună cunoscut, nu?
Ceea ce vreau să afirm este că de foarte multă vreme Federaţia Rusă a adoptat o politică globală, de acaparare pe nesimţite, pâş-pâş, bazată pe acţiuni vizibile doar pentru observatorii atenţi şi intelectualizaţi, care au presupus operaţiuni complexe de propagandă cu un cost financiar enorm, pe care Tomac doar îl bănuieşte, şi care dintr-o dată s-au făcut praf şi pulbere, în dimineaţa zilei de 24 februarie 2022.
Voi da un alt exemplu din alt registru, cel al subtitlităţii propagandistice. Pe 6 octombrie 2020, PSD dădea publicităţii un comunicat, din care voi cita:
Orban și gașca lui sunt izolați total de problemele reale ale românilor, de la educație până la locuri de muncă! După ce au scăpat total de sub control pandemia, guvernarea Dreptei Unite a atins pragul stării de urgență, definit chiar de propriul ministru al Sănătății.
Au vrut alegeri cu orice preț, fiindcă nu ei, ci – din păcate – românii achită factura iresponsabilităţii lor politice. Acum, fac fix ce știu mai bine: amenință din nou toată țara cu restricții!
Trebuia să scrii un articol de cel puţin 2.000 de semne cu spaţii, pentru a explica de ce PSD a comis, prin comunicatul conţinând aceste două paragrafe, un cumul de intoxicări, dezinformări şi manipulări publice.
Iar dacă reuşeai să explici ceva din războiul Rusiei cu lumea, riscând să te expui ironiilor publicului cititor, dacă aveai timp să spui în minimum de cuvinte care este legătura între Rusia şi aceste netrebnicii, că toate aceste afirmaţii aflate în coliziune între ele sunt prezente pe Sputnik Moldova, ediţia dedicată României, spre exemplu, te trimiteai în derizoriu singur.
Ce a rămas din toată această propagandă, parcă scoasă dintr-o distopie SF de Frank Herbert? O tendinţă aparent nevinovată (dar mă îndoiesc) a presei române de a scrie despre fantasticele arme, cu nume marketate pe inducerea sentimentului fricii (Satan, Kalibr, Iskander, Sizzler, Grad etc.), pe care le are Rusia, despre cum va ataca ea restul lumii cu bombe nucleare, ba cu arme biologice, ori chimice ş.a.m.d., despre cum şi-a atacat singură Ucraina, cu rachetele sale demodate, fix grădiniţele, maternităţile şi teatrele, în timp ce angelicii strategi militari ruşi nu mai ştiau cum să le protejeze de inamicul intern. Asta cam poate pricepe orice Constantin din Săhăteni că e minciună sfruntată, nu?
Revenind la invazia limitată despre care am vorbit la început: eu credeam, având în vedere aceste mişcări subtile, de propagandă complexă, foarte rafinată, extrem de greu de prins de către omul simplu, de pe stradă şi greu de capturat în plasa legală, că Moscova o va ţine aşa mult şi bine, în nici un caz că va arunca totul la gunoi în câteva minute.
Imaginaţi-vă o serată elegantă, la care individul turpid, slugarnic, făţarnic şi spilcuit reuşeşte să-i asmută unii contra celorlalţi, pe toţi invitaţii, fără excepţie. Nimeni nu poate să facă nimic. Toată lumea bănuieşte pe toată lumea. Totul e putred, abundă de intrigi fără număr. Individul spilcuit şi turpid e aproape învingător, nu trebuie decât să o ţină în continuare langa aşa, la infinit, pentru că toţi i-au căzut în plasă.
Iar în momentul care i se pare lui cel mai propice, când invitaţii, spre dimineaţă, sunt beţi şi o gripă suspectă îi mai şi decimează pe capete, ce se gândeşte machiavelul din metafora noastră?
Deodată răcneşte la toată lumea, îşi scoate de pe el fracul, se vopseşte în culorile războiului, apare înarmat până în dinţi şi începe să tragă cu mitraliera de companie în candelabrul de cristal din Sala 10, ucigând pe loc câţiva meseni. Rezultatul? Toţi invitaţii se coalizează contra turpidului şi se gândesc cum să facă să-l imobilizeze şi să-l elimine.
Aici suntem acum.
