Me Before You, film regizat de Thea Sharrock, după o carte scrisă de Jojo Moyes, redă povestea de dragoste dintre un bărbat care refuză să mai trăiască şi o tânără cu o poftă de viaţă, reprimată din cauza contextului social. Drama filmului se concentrează pe diferenţele dintre cele două personaje principale, unde mentalităţile, iubirea şi demnitatea îşi caută numitorul comun.

Filmul proiectează drama unui cuplu britanic şi vine cu o provocare emoţională dusă dincolo de barierele imaginaţiei. Cu toate acestea, cadrul este legitim, chiar fidel realităţii dacă ţinem cont de datele furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, potrivit cărora un procent de aproximativ 10 la sută din populaţia totală a globului are o dizabilitate.

Aşadar, scenariul filmului poate fi replica unei iubiri desprinsă din realitatea contemporană. Louisa, Lou, Clark, o tânără ciudat de creativă pentru mica localitate englezească unde trăieşte, cu neîmplinirile ei, dar frumoasă şi optimistă devine însoţitoarea bogatului Will Traznor, un tânăr bancher, ţintuit de doi ani de zile într-un scaun cu rotile, în urma unui accident care i-a transformat radical viaţa. De fapt, întâlnirea cu Lou coincide cu momentul în care Will cedează psihic şi decide să devină un sinucigaş. În acest context pur emoţional, sunt exploatate, din perspectiva regizorală, multiplele conflicte ale iubirii, în diverse forme: iubirea părinţilor şi drama de a-şi vedea copilul agonizând, iubirea romantică, însă incapabilă de a dăinui în timp şi lipsa de iubire faţă de Dumnezeu, reflectată în actul sinuciderii.

Me before you este mai mult decât o poveste de dragoste aproape imposibil de imaginat: ridică în lumina reflectoarelor aspecte complicate şi controversate deopotrivă, dar tot faţete ale iubirii, cum ar fi subiectul eutanasierii.

Umanitatea, empatia, devotamentul, dar şi teama teribilă de a pierde sensul vieţii sunt ingredientele care construiesc o altfel de iubire. Când dreptul la normalitate îţi este interzis, printr-o întâmplare, trăieşti cea mai bună perioadă din viaţa ta. Termenii acestui fel de seducţie sunt dificil de evaluat pentru oricine aflat în alt plan filozofic, social, chiar biologic. În general, societatea rejectează cuplurile anormale. În ciuda opoziţiei sociale, după un proces intens de cunoaştere, le înţelegi sentimentele, modul lor de a iubi, de se raporta la dragoste, la cuplu, la sexualitate.

Abordarea iubirii necesită un timp de cunoaştere. E greu de explicat sentimentele, iar atunci când trebuie să le împărtăşeşti e şi mai dificil de realizat. E asemănător cu situaţia descrisă de Sfântul Augustin, în care ai avea de dat explicaţii altora şi te încurci în amănunte: „Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. În aceeaşi ipostază se află părinţii lui Will, care reînvaţă să-şi înţeleagă fiul, transformat într-o altă persoană după accidentul care l-a imobilizat total. Iubirea de părinţi este nevoită să treacă testul dificil al acceptării. Pentru aceasta a fost necesar să uite de convingerile lor intelectuale şi să ofere, în mod paradoxal, ultimul gest de iubire. Să-ţi priveşti fiul cum moare, să-l ajuţi să se stingă este momentul suprem de sacrificiu şi dragoste al celor doi părinţi rămaşi în viaţă.

Acelaşi proces de cunoaştere îl regăsim şi în iubirea de cuplu. „Îmi amintesc fiecare senzaţie. Nu vreau să şterg amintirile acelea”, mărturiseşte Will, după perioada de izolare, apoi de reticenţă faţă de Louisa Clark.

Lou luptă cu propriile limite în toată această dramă. Renunţă la Pat, bărbatul normal cu care era şi cu care ar fi putut să-şi construiască un viitor stabil, „În cea mai mare parte a istoriei, dragostea a fost o ameninţare pentru stabilitatea individului şi a societăţii, deoarece stabilitatea a fost, de obicei apreciată mai mult decât libertatea”, notează istoricul şi filozoful Theodore Zeldin. Lou ar fi putut să se căsătorească cu Pat, dar a ales „să asiste un sinugigaş”, cum spunea într-o replică din film. „Astăzi, echivalăm căsătoria cu găsirea unui partener de viaţă. Cineva pe care să iubim”, apreciază Aziz Ansari şi Eric Klinenberb, în cartea lor despre relaţii.

Deci iată cum scenariul filmului propune spectatorilor o eroină în adevăratul sens al cuvântului, care optează pentru o iubire halucinantă şi se lasă purtată în vâltoarea morţii iubitului ei.

Punctul culminanat al dramei îl regăsim în momentul eutanasierii, în prezenţa iubitei şi a celor doi părinţi. Acţiunea este plasată în Elveţia, prima ţară care a legalizat sinuciderea asistată, la Clinica Dignitas, înfiinţată la început în scopuri umanitare, devenind ulterior protoganista multor scandaluri şi subiecte controversate.

Clinica Dignitas a intrat în atenţia opiniei publice din România în anul 2009, când unui român, Andrei Haber, de 64 de ani care suferea o depresie din cauza divorţului, i-a fost administrată injecţia letală de personalul acestei clinici chiar în apartamentul său, în schimbul sumei de 10.000 de euro. Tot clinica a fost cea care l-a incinerat şi i-a împrăştiat cenuşa în atmosteră pentru ca „nici o părticică din mine să nu mai rămână în această lume în care am sosit din greşeală”. Haber i-a scris aceste rânduri unui prieten al său, într-un mesaj electronic, chiar în timp ce asistenţii îi pregăteau doza cu pentobarbital de sodiu.

În 2022, pe lângă Elveţia, eutanasia este permisă în Ţările de Jos, Belgia, Luxemburg, Spania, Columbia şi Canada, în cazul unei boli incurabile, care provoacă suferintă bolnavului.

În România, eutanasierea este infacţiune şi se pedepseşte cu închisoarea.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română şi-a exprimat ferm punctul de vedere şi respinge eutanasia. „Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viaţa”.

Me Berfore You este un film care nu a fost primit foarte bine de criticii consacraţi de film, în linii mari reproşându-i-se tocmai esenţa acţiunii şi accentele dramatice.

Totuşi, filmul a fost făcut după o carte, tradusă imediat după publicare în 28 de limbi şi care a fost recompensată de două ori cu Premiul pentru Romanul Romantic al Anului de către Asociaţia Romancierilor Romantici. În consecinţă, e o ficţiune despre iubire, cu toate că are un final atipic, nu unul fericit aşa cum se procedează în genurile romance, adică nu păcăleşte publicul prin oferirea unor aşteptări false. Realismul scenariului ajută la construirea unei poveşti credibile.

Citeşte şi: Generalităţi şi putere

Scena finală a filmului, când Lou este la Paris, în locul preferat al lui Will, citindu-i scrisoarea, cumpărându-şi parfumul sugerat de el, este şi mesajul poveştii: o experienţă de viaţă tristă, dar tumultuoasă şi incitantă, care i-a dat şansa de a se descoperi, de a renunţa la inhibiţii şi de a continua să trăiască împlinit, creativ.

Un paradox al destinului, pe care nu-l poţi urma de unul singur, chiar dacă unul dintre parteneri s-a stins, a fost nevoie de un cuplu pentru a desăvârşi dragostea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.