Au trecut anii, măsuraţi în câteva decenii, pentru generaţia care a prins final de secol XX, început de secol XXl, de la absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale şi, arc peste timp ne reîntâlnim ca să împărtăşim impresii şi amintiri, să descoperim care a fost destinul dar şi activitatea colegilor artişti. Ne mândream că a fi fost iatc-ist e ca şi când am fi îmbrăcaţi, cu toţii, în aceleaşi haine, cum au studenţii de la Oxford sau Yale şi se pot recunoaşte uşor, ca o marcă de nobleţe. Suntem în toamna lui 2022 şi port un dialog cu cineastul Sorin Ilieşiu despre începuturile în profesie şi, back in time revenim în anii ’70-’80 şi împletim, împreună amintirile legate de profesie, vorbim despre oameni importanţi care i-au marcat destinul, căutăm răspunsuri despre calea cea dreaptă de urmat într-o profesie supusă poate, mai pregnant decât altele, rigorilor dar şi a tentaţiilor oferite de vremuri.
Ii dau cuvântul, amintirile curg, fluente, eu amintesc filmul lui de debut „ Tema 13- Batrâneţe”care a fost distins în 1983 cu Marele premiu la Festivalul Internaţional de Film de la Bilbao (Spania), adaugând că, după anii ’90 Sorin Ilieşiu a primit pentru activitatea civică distincţii importante, menţionez doar Meritul pentru învăţământ din partea administraţiei Prezidenţiale şi Crucea Casei Regale a României.
Posterul filmului documentar „Apocalipsa după Cioran” (premiat de Uniunea Cineaștilor în 1996) realizat deSorin Ilieșiu în 1995 în colaborare cu filozoful Gabriel Liiceanu. Posterul include portrete ale lui Cioran realizate de Sorin Ilieșiu în timpul filmărilor (18-20 iunie 1990, Paris).
Am ales din multele opinii despre opera şi activitatea lui Sorin Ilieşiu două dintre ele, a fostului nostru profesor, acum Acad. Georges Banu de la Paris (președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru) : „[…] Sorin Ilieşiu se va reconcilia cu arta sa filmându-l pe fals însinguratul Cioran, alături de Gabriel Liiceanu, acolo la el în chilia sa publică de la Paris, 21 rue de l’Odéon. Analiza acestui film de 58 minute capătă sensul unei renaşteri a artistului documentar… Cartea unui artist bântuit de trecut şi nesatisfăcut de prezent” şi a colegului nostru de generaţie, regizorul Laurenţiu Damian care este președintele Uniunii Cineaștilor din România, la rându-i „inspirat” în al portretiza pe Sorin: „Sorin Ilieşiu este un cineast trezit mai devreme decât am fost noi, cei de-o seamă cu el! […] Şi, fiindcă s-a trezit mai devreme, el a fost nevoit să şi tacă. Un timp. Având însă în tot acest timp ceva ce nebunia comunistă nu a putut să-i ia nici lui nici altora: PRIVIREA! A ştiut să vadă cum iluzia se transformă în coşmar. Cum realitatea devine absurd. Cum Omul-Nou trebuie să-l ucidă pe Omul-Vechi, adică pe Om, ca într-o parabolă grotescă despre Cain şi Abel. Cum fiecare a devenit un dublu: spuneam ceva şi gândeam altceva. […] Sorin Ilieşiu a privit şi prin obiectivul camerei de filmat dar şi prin el însuşi. A privit şi a tăcut. Acum vorbeşte răspicat. Ce spun eu, „vorbeşte”!? Strigă! Fără tribună. Fără microfon. Un monolog pe culmile disperării cioraniene”. E rândul meu să-i dau cuvântul …
-M-am născut în 1955, la Baia-Mare, unde am locuit până când am terminat liceul. Tatăl meu, poetul Victor Ilieșiu, a fost profesor de limba română și teolog, hirotonit de cardinalul Iuliu Hossu, cel care a citit la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, Proclamația Marii Uniri. Tatăl meu a fost anchetat și terorizat de Securitate, urmărit, conform documentelor de la CNSAS, de peste 15 informatori ai Securităţii, din 1948 până în 1984 când a decedat la 67 de ani. Ca urmare, am fost obsedat de Securitate; …mai ales în copilărie și-n adolescență. Când eram elev îmi era teamă că din cauza ei voi fi respins la examenele de admitere la liceu şi la facultate. Mă obsedează și azi imaginea mamei mele care stingea seara lumina din camera de la stradă ca să vadă dacă cel care-l urmărea pe tata mai era în fața casei; „încă n-a plecat”, îi spunea în șoaptă tatălui meu. Asta se-ntâmpla prin 1962-1965 când locuiam pe strada Bicazului la numărul 40. În 1969, fratele meu, Doru, cu 8 ani mai în vârstă decât mine, era student în anul IV la Arhitectură, la București. În vara acelui an, cei mai buni studenți de la Arhitectură, câteva zeci, au fost trimiși de regimul comunist într-o excursie (gratuită) de studii în Franța. Condiția ca să primești pașaportul era să faci cerere de intrare în Partidul Comunist Român. Din păcate pentru România, aproape toți au rămas în Franța, inclusiv fratele meu.
Amintire din anul 1993 de la filmarea documentarului de lungmetraj „Apocalipsa după Cioran” (cu diploma de bacalaureat a lui Emil Cioran)
Un an mai târziu, în 1970, urma să dau examen de admitere la Liceul de artă din Baia-Mare. Mi-era frică că voi fi respins pentru că fratele meu „și-a trădat țara”. Singura mea șansă, credeam eu, era să merit nota 10 ca să primesc măcar nota 5. M-am pregătit intens. Când s-a afișat lista cu rezultatele, m-am uitat întâi la Respinși: din fericire, nu eram acolo… Apoi m-am uitat, de jos în sus, pe lista Admișilor. De jos în sus, pentru că eram sigur că voi fi depunctat. Cât de mult? Urma să văd, dar nu-mi găseam numele și mă gândeam că atotputernica Securitate care „tăia și spânzura” m-a eliminat din examen. În culmea panicii, am continuat să citesc în viteză numele de pe listă. Nu mi-a venit să cred: eram primul.
Deci Securitatea nu m-a pedepsit nici pentru fratele meu și nici pentru tatăl meu. Am început să am o încredere „oarbă” în mine: în anii de liceu am luat mereu premiul I și am fost șef de promoție (în 1974). În clasa a 12-a de liceu Securitatea a încercat timp de câteva săptămâni să mă racoleze.
În clasele 1-8 am studiat muzica și scriam poezii, iar la liceu am studiat artele plastice. Mi-am dat seama că filmul poate fi sinteza lor. Așa am ajuns la concursul de admitere la Imagine de film, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București (IATC, azi UNATC). Eram 15 pe un loc: 114 candidați la 7 locuri. Nimeni din județul Maramureș nu mai intrase la IATC. Am fost admis (cu a treia medie). Așadar, nici de data asta Securitatea nu m-a pedepsit. Din fericire, obsesia din copilărie s-a dovedit a fi un doar coșmar. Dar în anul doi de facultate, „securistul oficial” de la IATC a încercat să mă racoleze. Insist să menționez aceste tentative pentru că ele au contribuit la crearea premizelor sufletești a ceea ce vă voi povesti.
În 1978, înainte de ultimul an de studiu la IATC, fratele meu Doru, care devenise cetățean canadian, a revenit în țară ca să-și revadă părinții și frații. Fără știrea părinților, m-a convins să fac cerere de plecare definitivă din ţară. Nu știam ce să scriu în cerere… De ce vreau să-mi părăsesc definitiv țara? „Reîntregirea familiei” nu putea fi decât cu rude de gradul 1. Fratele e rudă de gradul 2. După câteva „scenarii” care mi-au trecut prin cap, mi-a venit ideea „salvatoare”: să fac cerere de intrare în partidul comunist; eram sigur că va fi respinsă din cauza dosarului de familie, astfel pot cere să plec definitiv din țară având argumentul suprem: „regimul comunist a decis oficial că nu sunt acceptat în țara mea”…
Întâmplător, după ce-am depus la secretariatul decanatului cererea de intrare în partid, m-am întâlnit pe coridoarele IATC cu magnificul profesor Octavian Cotescu, cel mai iubit de colegii mei de la actorie. Am rămas surprins că m-a felicitat că vom fi colegi în partid eu, neimaginându-mi că un „monstru sacru” era membru de partid. I-am spus tot ce-aveam pe suflet, convins că în țară nu voi avea nicio șansă din cauza dosarului. Mi-a spus că, dimpotrivă, dosarul de familie nu mai contează ca pe vremuri, dacă voi merita, voi fi promovat, dacă am pleca cu toții, România ar rămâne pe mâna incompetenților și a impostorilor, să nu uit că doar în țara mea mă voi realiza profesional și artistic, aşa că n-am voie să plec! Mi-a promis că el, Octavian Cotescu va merge la Centrul universitar de partid şi le va spune că, dacă cererea mea va fi respinsă, îşi dă demisia din partid. În acel moment, habar n-aveam că profesorul care mi-a dat această copleșitoare lecție de patriotism era chiar șeful organizației de partid de la IATC.
După câteva zile, Centrul universitar de partid mi-a aprobat cererea. Mai aveam o speranță: să fiu respins chiar în cadrul ședinței de primire în partid, la IATC. A condus-o însuși Maestrul Cotescu. N-a spus nimic. Dar câțiva dintre profesorii mei au vorbit, m-au caracterizat atât de frumos că, de emoție m-a năpădit un fel de plâns interior, iar când mi s-a dat cuvântul n-am putut spune nimic. M-am gândit că poate e un semn de la Dumnezeu… Și am renunțat să mai fac cererea.
Octavian Cotescu
Aproape de finalul anului patru de studii, anul terminal, Decanul Facultății de Film de la IATC, conf. univ. Mihai Dimitriu, despre care studenții spuneau că ar fi colonel de Securitate, m-a chemat în birou și mi-a spus:
— Se pare că vei fi șef de promoție. Gândește-te bine: ai o situație materială dificilă. N-ai locuință, n-ai bani …nici măcar să-ți cumperi țigări cu filtru, darmite să te-mbraci mai acătării! Vrem să te-ajutăm, pentru că poți face față cu brio în poziția de mare responsabilitate pentru care te-am recomandat. Bine-nțeles, trebuie să vrei și tu. Imediat după angajare, vei avea locuință în centrul Bucureștiului, mașină de serviciu cu șofer, salariu de vreo 5000 de lei pe lună, nu de 1700 cât ai avea la studioul de la Buftea unde vrei să mergi. 5000 de lei plus soldă, de colonel. Vei avea, din start, gradul de colonel. Și vei vedea toată lumea gratis. Ești de acord?
— Dar nu-nțeleg ce-ar trebui de fapt să fac…
— Să stai un an pe lângă profesorul vostru Pantelie Tuțuleasa, ca să-i furi meseria. Peste un an se va pensiona și-i vei lua locul. Cum te-mpaci cu dânsul?
— Abia anul ăsta a venit ca profesor asistent la cursul de „Măiestrie”…
— A venit ca să-și caute înlocuitor…
— Dar eu n-aș vrea să merg la Sahia (studioul „Alexandru Sahia”, unde se făceau filme documentare, și unde știam că lucrează profesorul Tuțuleasa). Vreau să fac „film artistic”, vreau să merg la studioul de la Buftea. Cum e posibil să fie așa mare diferență de salariu între Buftea și Sahia? Eu credeam că-i invers…
— Nu-i nicio diferență. Doar profesorul Tuțuleasa are un statut privilegiat.
— Atât de privilegiat??
— Chiar nu știi că e cineastul personal al Tovarășului (Ceaușescu) și realizează filmele documentare despre vizitele externe, filme care rulează în toată țara la cinema, dar și la televizor. Filmele cu președinții Americii, Jimmy Carter, Richard Nixon sau Gerald Ford, cu Papa de la Roma, cu Președintele Franței Charles de Gaulle, cu regina Elisabeta a Marii Britanii, plimbându-se, împreună, în caleașcă. Nu vi le-a arătat? Nu v-a spus că soțul reginei era în altă caleașcă, cu Tovarășa? Nu e glumă! Ăsta-i protocolul!
— Nu ni le-a arătat.
— O să ți le-arate și o să-ți explice tot ce trebuie. Să știi că te-a urmărit tot anul universitar.Eu te urmăresc de patru ani și am văzut că ai calitățile necesare, dar, nu erai membru de partid! Acum ești. Sunt sigur că și Tovarășul te va aprecia. Cred că și Tovarășa… Nu ai niciun motiv să nu fi de acord.
— Dar dac-aș face, doar filme despre vizitele externe, n-aș fi împlinit ca artist… Aș vrea să fac filme de artă.
— Vei avea timp să faci destule filme de artă, Tovarășul nu face toată ziua vizite externe.
— Bine, dar într-o asemenea funcție nici măcar n-aș fi acceptat de Securitate! Pentru că am un frate care-a rămas în Occident, sora mea, după ce-a terminat facultatea, s-a căsătorit cu un student străin din Iugoslavia și s-a stabilit acolo. Iar tata a fost urmărit de Securitate toată viața…
— Dar ce-a făcut?
— N-a vrut să renunțe la credința lui în Biserica Română Unită cu Roma (n.red.: biserică interzisă de regimul comunist în anul 1948). Tata mi-a spus că din această credință s-a născut Școala Ardeleană dar și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Deci, tata n-a greșit.
— Știu dosarul. M-am uitat prin el înainte să-ți fac recomandarea. A fost un patriot. Am înțeles că te-a educat să fii ca el. Iar Tovarășul are nevoie de patrioți. Ești de acord?
— Aș vrea să fac doar filme de artă…
— Mai gândește-te! Nu trebuie să te hotărești, acum.
În săptămânile care-au urmat până la examenul de diplomă, de câte ori ne întâlneam pe coridoarele IATC, mă întreba dacă m-am decis; iar eu, continuam să mă eschivez. …Și-n vara anului 1979 m-am angajat la studioul cinematografic „București” de la Buftea.
Apoi s-a împlinit tot ce-a spus vizionarul Cotescu: am debutat ca director de imagine pentru filme de ficțiune în 1981, când aveam 26 de ani (în paranteză fie spus, la Hollywood puteai debuta doar în jurul vârstei de 40 de ani, dar numai dacă aveai suficientă experiență. De ce? Pentru că în profesia asta poți greși doar o dată; a doua oară nu ți se mai dă ocazia… Profesorul nostru, Constantin Pivniceru, care era și directorul studioului de la Buftea, ne-a spus că la-nceputul anilor ‘70 s-a făcut următorul clasament al celor mai stresante profesii: 1. pilot de avion cu pasageri; 2. chirurg pe creier; 3. director de imagine de lungmetraj de ficțiune. Reușita tehnică și cea artistică a imaginii era o condiţie obligatorie. Inclusiv în România comunistă, rebutul era exclus: măcar imaginea trebuia să fie perfectă, dacă realitatea era așa cum era. Filmul meu de debut „Tema 13 – Bătrânețe” – 1981 (regizat de regretatul Cornel Diaconu), cu Octavian Cotescu în distribuţie, a fost distins cu Marele Premiu la Festivalul de la Bilbao, Spania, din 1982 (l-am mai filmat pe Maestrul Cotescu în roluri principale și în lungmetrajele de ficțiune „Rămân cu tine” -1981 și „Escapada” -1982; din păcate, Maestrul a decedat în 1985, avea doar 54 de ani). În perioada 1981-1989, conform situației statistice redactate (în 1989) de regretatul cineast Doru Mitran, am realizat imaginea celor mai multe filme românești de lungmetraj de ficțiune (în număr de zece).
Așadar, într-o mare măsură, îi datorez minunatului Octavian Cotescu tot ce-am realizat după 1978, când mi-a schimbat cursul vieții…și îi mai datorez, evident, tot ce sper că voi mai realiza.
