Actrița Crenguța Hariton își amintește o întâmplare „parfumată” cu emoțiile și farmecul anilor de început pe scena teatrului. Era anul 1993, la teatrul C. I. NOTTARA se juca spectacolul „Arșița și viscolul”.
- În teatre mai jucasem. Cele doua spectacole care au constituit examenul de licență: „Tutti frutti”, după Gâlcevile din Chioggia, la Teatrul Mic, și „Underground”, după Azilul de noapte, la Nottara. Acum, însă, parteneri nu mai erau colegii mei, studenți, ci actori pe care-i admirasem în filme, la televizor. Profesorul meu, Alexandru Repan, avea rolul principal, alături de el erau Catrinel Dumitrescu și Valenttin Teodosiu. Textul era proaspăt scos din cuptor de Mihai Ispirescu, spectacolul era pus in scenă de Dominik Dembinschi. Eu aveam două scenuțe. Emoțiile, mari cât casa, mă cam împiedicau la repetiții. M-am relaxat curând. „Monștrii” care mă complexau s-a dovedit că erau blânzi și protectivi ca niste părinți.
S-a ajuns și la seara premierei. Sală plină, invitați importanți, spectacolul curgea altfel decât la repetiții, mai plin, mai bogat. Aveam de spus un monolog undeva sus, in decor, dincolo de jumatatea scenei. Se întâmpla in visul personajului jucat de domnul Repan, care era intins pe jos, in fata practicabilului. Vorbeam tare, răspicat, să se audă la balcon?, doar ne dăduse Repi vers alexandrin la examenul de vorbire, să ne piară teama de a depăși firescul cotidian. Și ce să vezi? Izbucnesc aplauze. Nu era prevăzut, nu se întâmplase la repetiții. Eu mă auzeam, totuși, la balcon. Deodată s-a mai auzit o voce. De jos, Repi striga la mine: „Taci din guurăăă! Lasă-i sa aplaude!”
Am înlemnit! O rușine groaznică m-a cuprins. Eram sigură că l-a auzit toată sala. Toți știu acum că am greșit. Voiam să mă topesc, să dispar. Asta a fost prima si ultima oară când apar pe scenă, nu voi mai primi niciodată un rol după gafa asta cumplită!
Crenguța Hariton și Alexandru Repan
Încep să se liniștească aplauzele. Eu, ca de piatră. E liniște. Unu, doi… și văd „ochii” domului Repan, strigând la mine: Hai, dăi drumu’, zi mai departe! Ca o șampanie au țâșnit vorbele. Spuse au fost, iar eu am zbughit-o din scenă, gonită de aplauze ! Nu voiam să le înfrunt din nou.
