Sunt un cetățean obișnuit. Nu fac parte nici din categoria patriotarzilor care, în mod excesiv, consideră că țara noastră este buricul pământului, dar nici din categoria deznădăjduiților care socotesc că România este un teritoriu al tristeții sau o insulă a deșertăciunii. N-am fost omul extremelor și nici unul cu purtări oscilante care să balanseze, în funcție de anumite perioade sau interese, de la un pol la altul. Mi-am menținut acul busolei pe traiectoria de mijloc și, în lumina acestei echidistanțe, doresc să prezint câteva cazuri de români celebri, care au avut de suferit din cauza unor conaționali, români care au fost trădați de propria țară pe care, în adâncul sufletului lor, au iubit-o nespus.
Materialul nu este un îndemn la judecata sau condamnarea morală a presupușilor vinovați, ci un apel la rațiune și cumpătare atunci când străinii ne percep într-un alt tipar de cum ne autoevaluăm noi. Înainte de a-i sancționa pe cetățenii altor state, care nu ne prețuiesc așa cum ne dorim, poate ar fi indicat să ne analizăm mai în profunzime, apoi să stabilim, în mod obiectiv, dacă noi, ca popor, ne ridicăm la nivelul de corectitudine, performanță și integritate impus de traiul în comun. Nu ne ajută la nimic să ne urcăm singuri pe un piedestal pe care nu-l merităm, dar nici să stăm în genunchi și cu mâna întinsă, așa cum o fac, în zilele noastre, unii politicieni, când se duc să ne reprezinte peste hotare.
Dacă țara aceasta este vândută bucată cu bucată, dacă sărăcia îi umilește pe români, dacă nu avem autostrăzi, dacă ne dispar pădurile și resursele naturale de vină suntem noi și nu cei de dincolo de frontiere. Fără complicitatea sau participarea directă a unor români toate aceste nemulțumiri nu ar exista. Și atunci de ce să-i înjurăm pe alții că nu ne ajută sau că nu reacționează la doleanțele noastre când singuri ne-am tăiat craca de sub picioare și am ales de bună voie statutul de rândaș la Curtea Europei? Vinovații de această înjosire a noastră peste hotare, de această penurie din societate sunt persoane care în cartea de identitate au cetățenia română. Este bine să nu uităm acest lucru. Când vom fi mai atenți și mai responsabili cu ce se întâmplă în ograda proprie, când vom avea dimensiunea reală a ceea ce suntem, vom avea șansa să dialogăm cu cei bogați și puternici stând, cel puțin, în picioare, dacă nu pe un scaun la masa lor.
Înainte de a pretinde respectul străinilor trebuie să învățăm să ne respectăm între noi, trebuie să învățăm să ne prețuim valorile, să le promovăm, să le dăm posibilitatea de a ne ajuta. Atât timp cât îi marginalizăm și îi subordonăm unor analfabeți funcționali, unor trepăduși susținuți politic, unor ignoranți cu titluri academice false, vom umbla mult și fără rost prin pârloaga incompetenței și a imposturii. Fără intelectuali de marcă în poziții de decizie, fără contribuția lor la ceea ce înseamnă dezvoltarea și afirmarea țării în plan internațional, fără aportul lor în dialogul și negocierile cu alte state, viitorul generațiilor actuale rămâne învăluit în ceața incertitudinii și al frământărilor apăsătoare.
În momentul evaluării noastre ca națiune – și în numele unui adevăr care doare profund și în ziua de azi – este bine să ne reamintim de cele câteva cazuri de români care au fost batjocoriți, izgoniți sau obligați să ia calea străinătății chiar de semenii lor, de acei patrioți devotați pământului strămoșesc, pe care patria i-a abandonat sau renegat în mod nedrept și care au murit în străinătate cu dorul de casă în suflet. Cu toate că au fost ostracizați de țara mamă, acești români adevărați au elogiat-o și au cinstit-o până în ultima clipă a vieții lor. Pentru ei, România a rămas pământul natal în care și-au dorit, întotdeauna, să se întoarcă chiar și după moarte.
În ordine cronologică, voi începe cu Nicolae Bălcescu. A fost istoric, scriitor, om politic și revoluționar român, un luptător neînfricat pentru cauza română în timpul Revoluției de la 1848. Și-a închinat viața luptei pentru renașterea noastră națională, pentru desființarea privilegiilor feudale și instaurarea unui regim democratic, în care toți cetățenii să aibă drepturi egale. Ideile revoluționare ale lui Nicolae Bălcescu au vizat bunăstarea poporului, redobândirea drepturilor și libertăților legitime ale românilor și eliberarea națiunii de sub dominația puterilor străine. Plecat peste hotare pentru a scăpa de repercusiunile otomanilor, care au invadat țara și au pus capăt Revoluției de la 1848 din Muntenia, Nicolae Bălcescu a luptat și din străinătate pentru a obține sprijinul Marilor Puteri din Occident în favoarea Principatelor Române. Când a vrut să se întoarcă pe plaiurile natale, pentru a-și vizita mama în vârstă și bolnavă, autoritățile nu i-au permis accesul. Ușa țării lui a rămas închisă pentru tot restul vieții. La conducerea Principatului Țara Românească se afla Barbu Dimitrie Știrbei, fiul lui Dimitrie Bibescu și al Elenei Văcărescu. Nicolae Bălcescu a murit printre străini, la 29 noiembrie 1852, în hotelul Alla Trinacria din Palermo, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.
Alexandru Ioan Cuza este un alt patriot forțat să plece din țară. În seara zilei de 11 februarie 1866 domnitorul român a fost obligat de „monstruoasa coaliție” să abdice și să ia calea străinătății. „Voievodul Unirii” și marele reformator al națiunii române este silit, în miez de noapte, să părăsească țara, sub amenințarea armelor, de niște partide gata să se sfâșie între ele, dar care pentru reușita complotului și-au dat mâna ca în celebrele filme cu gangsteri. După un periplu prin Paris, Florența, Viena și Wiesbaden principele român s-a stabilit la Heidelberg. A dorit să revină în țară, ca persoană privată, dar guvernul de atunci s-a opus. A încetat din viață la 3/15 mai 1873, în Hotelul Europa din Heidelberg.
Ioan Luca Caragiale a fost ținta unor atacuri mârșave în presa vremii și, cu toate că a câștigat procesul împotriva detractorului, catalogarea de către jurați a defăimării dramaturgului drept „o impertinență de copil” a făcut ca jalnicul calomniator să nu suporte nicio sancțiune. Scârbit de aceste acțiuni denigratoare, Ioan Luca Caragiale și-a luat familia și s-a mutat la Berlin. Dorul de prietenii din țară și de limba română îl regăsim în scrisorile trimise lui Alexandru Vlahuță, bunul său prieten. Iată un mic fragment edificator despre suferința prin care a trecut: „M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”. A murit departe de țara sa, la 9 iunie 1912, îndurerat de modul în care a fost tratat și înjosit pentru eforturile sale scriitoricești.
George Enescu a părăsit România, pentru totdeauna, pe data de 5 septembrie 1946. Conștient de intențiile regimului comunist, instalat în țara noastră după al Doilea Război Mondial, de suprimare a libertăților de exprimare și creație artistică, marele muzician a plecat din țară sub pretextul unui turneu în S.U.A. și Canada. În realitate, a ales exilul pentru că în România începuse o brutală și detestabilă epurare politică, împotriva tuturor celor care nu acceptau condițiile noii orânduiri. Prietenii lui au ajuns la pușcărie, iar proprietățile i-au fost rechiziționate. A murit printre străini, la 4 mai 1955, într-un hotel din apropiere de Place de L’Étoile, Paris. Pentru memoria colectivă a rămas declarația sa tulburătoare: „Sunt un cerșetor în lume…”.
Constantin Brâncuși a fost un artist de renume mondial, care a reușit, prin talentul său inegalabil, să dea viață operelor sale. S-a desăvârșit ca artist printre străini și a murit departe de locurile natale. Constanța Crăciun, care era ministrul Culturii în anul 1951, a spus despre creațiile lui Brâncuși că: „Sunt niște opere pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit”, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej susținea că: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România”. Chiar și Academia Română nu-l vedea pe Brâncuși ca pe un sculptor talentat. Atunci înțelegeți de ce renumitul artist a declarat, la un moment dat: „V-am lăsat proști și săraci, vă găsesc și mai proști și mai săraci…”. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Nicolae Titulescu, ministru de externe în mai multe rânduri și primul președinte al Ligii Națiunilor Unite, a fost obligat de regele Carol al II-lea să plece în exil, în anul 1936. Politicile de pace promovate de marele diplomat român nu au fost pe placul Germaniei naziste și a legionarilor, motiv pentru care, la presiunile acestora, regele a impus schimbarea lui din Guvernul României, determinându-l, ulterior, să părăsească țara. A murit la Cannes, la 17 martie 1941, iar dorința sa testamentară a fost ca rămășițele lui pământești să fie duse în țara natală.
Sunt și alte exemple de români destoinici pe care țara i-a îndepărtat într-o manieră condamnabilă. Peste timp i-am transformat în simboluri naționale, dar adevărul este că au părăsit această lume cu o tristețe în inimă greu de redat. Și-au iubit țara cu un devotament nemărginit și au promovat-o peste tot pe unde pașii destinului i-au purtat. Le datorăm enorm pentru sacrificiul și talentul lor remarcabil pus în slujba unei nații, care i-a prețuit doar post-mortem. Astăzi ne mândrim cu ei și cu faptul că sunt români.
Din păcate, prigoana oamenilor de valoare continuă. În fiecare an pierdem conaționali cu o expertiză deosebită în diferite sfere de activitate. Ne-au plecat și ne pleacă doctori, ingineri, informaticieni, cercetători, studenți de mare perspectivă, fără ca statul român să reacționeze într-un fel la acest exod. Noi nu exportăm inteligență, ci o risipim. La o activitate de export țara are un beneficiu, dar la risipă, numai prejudicii.
Nedreptățiți și umiliți în propria țară românii, competenți și conștienți de valoarea lor, aleg să plece în lume, pentru că, în patria lor, promovarea inculților și risipa valorilor este politică de stat. Dar să nu dezarmăm de tot. Peste zeci de ani națiunea îi va descoperi și îi va elogia post-mortem.
Daniel-Costel TORJE
