Dacă ar fi să-mi ghidez pașii după modul în care unele televiziuni redau – în nuanțe roz și exprimări catifelate – viața din acest spațiu european periferic, aș șchiopăta la fiecare ieșire din casă. Deformarea realității prin emisiuni sau reclame mincinoase a devenit o practică obișnuită pentru unele instituții media, un șiretlic vizual camuflat de cuvinte îmbibate în miere, o capcană ingenioasă în care se prăvălesc foarte mulți confrați de-ai noștri. De la viața politică la cea socială, de la lumea medicală la cea artistică ni se vâră în conștiință tot felul de produse sau servicii contaminate ca fiind de cea mai bună calitate, și, din păcate, mulți privitori acceptă informația instantaneu fără o procesare neuronală sau o verificare ulterioară detaliată. Prin doze zilnice de mesaje găunoase devenim pacienții unui tratament cu știri contrafăcute, pe care le asimilăm cu o ușurință alarmantă. Pe neașteptate devenim naivii de serviciu al expunerilor laudative făcute în scop manipulator, unii fiind atât de intoxicați încât devin dependenți de aceste materiale seducătoare.
Dintre toate manifestările fățarnice prezentate pe micul ecran cel mai mult mă zgândăre alipirea cu ușurință a titlului de maestru unor persoane fără calități ieșite din comun, unor cetățeni de-ai noștri care nu au oferit omenirii opere sau contribuții valoroase în domeniul lor de activitate, dar pe care televiziunile îi gratulează cu tot felul de calificative elogioase impozante. În prima etapă au compromis definitiv statutul de vedetă atribuindu-l unor vampe nocturne pline de colagen și unor indivizi care otrăvesc aerul cu tot felul de mahalagisme. Apoi l-au discreditat pe cel de artist, conferindu-l unor interpreți din plastic, a căror voce fără calculator îți violează timpanul în cele mai cumplite forme. Când au trecut la cel de maestru am realizat că o parte din populația țării este captivă acestei mediocrități autohtone promovate intens de unele televiziuni și că desele apariții pe sticlă ale maeștrilor dilatați de complimente au răsturnat iremediabil scara valorilor naționale, explicând, în mare măsură, declinul societății românești în toate domeniile de activitate.
Într-o țară posacă și capricioasă, cu un parcurs întortocheat și derutant în lume, recolta de maeștri este tot mai mare de la an la an. Potrivit spațiului mediatic românesc nu există domeniu de activitate, linie de muncă sau profesie în care să nu avem personalități marcante. Indiferent că vorbim de medicină, de jurnalism, de sport, de cultură, de astronomie, de fizica modernă, de livrator subacvatic de pizza, de recuperator de mingi de golf, de inspector în calitatea zarurilor, noi, românii, avem cel puțin un ilustru creator. Acești făuritori de valori inestimabile – așa cum li s-a inoculat în creier – se înghesuie bățoși pe podiumul de premiere, malformați de atâtea merite închipuite, având convingerea că denumirea de maestru, dobândită într-un context lingușitor, li se cuvine de drept.
Nu am nicio problemă cu acești colecționari de titluri onorifice. Sentimentul meu este că suntem un popor cu o aplecare excesivă spre adulație. Avem o fascinație aparte pentru insuficiența indigenă, pe care o aducem în lumina reflectoarelor cu o frenezie nemaiîntâlnită. Suntem afectați de sindromul idolatriei de care nu avem nicio șansă să ne vindecăm.
Dacă am fi o „Țară a maeștrilor”, așa cum revendicăm răsunător prin prezentările publice, am avea adepți și continuatori ai unor opere sau lucrări recunoscute la nivel mondial, am fi împânziți de discipoli capabili să ducă mai departe mărețele realizări ale iluștrilor dascăli, ale vestiților și apreciaților îndrumători. Dar noi nu avem discipoli. Noi avem doar fani. Noi avem doar admiratori fanatici, care pentru perioade mai mari sau mai scurte iau drept model comportamentul acestor staruri bombastice, aruncându-se deliberat în capcana unor imagini contrafăcute, pe care le imită fără nicio judecată.
Nu e nimic imputabil în a fi admiratorul unei persoane. Dimpotrivă. Peste tot în lume sunt fani. Peste tot în lume întâlnim un astfel de comportament. Problema este la calitatea somităților băștinașe și la modul în care, dintr-un exces de zel comercial și dintr-un interes personal ascuns, le atribuim o statură grandioasă pe care, evident, nu o au. Avem o inflație de titluri academice, de superstaruri artificiale. Suferim de o falsitate patologică și asta se vede în orice domeniu. Avem jurnaliști falși, medici falși, sportivi falși, profesori falși, academicieni falși, artiști falși și lista poate continua. O ipocrizie generalizată care ne ține în suburbia civilizației europene. În interiorul granițelor suntem zmei, în timp ce în afara țării ne manifestăm ca niște pisoi plouați fără gheare și dinți, gudurându-ne la picioarele stăpânilor occidentali.
Traversăm o criză acută de valori reale și asta se constată în fiecare sector al vieții publice. Realitatea ne obligă să nu ne mai prefacem că nu vedem imensa fățărnicie în care ne complăcem de atâta vreme. Bunăoară, în „Țara maeștrilor din presă” avem un jurnalism contaminat de influențe politice. Avem trusturi media pe post de flașnete ideologice care manifestă vădite accese de manipulare și dezinformare a opiniei publice. Instituții media preocupate doar de promovarea interesele editoriale.
În „Țara maeștrilor din medicină” se moare din cauza infecțiilor nosocomiale. Într-un asemenea stat un cetățean machiavelic se joacă cu bisturiul în sala de operație fără nicio calificare în profesie, iar spitalele insalubre sunt gata să se prăbușească la primul cutremur mai vânjos.
În „Țara maeștrilor din învățământ” sistemul educațional este maltratat de numeroasele reforme eșuate. Analfabetismul funcțional depășește 50%, iar rata abandonului școlar este de 15%. Există numeroase școli cu toaleta în extremitatea curții, profesori suplinitori care nu au studii superioare, iar cei care au nu obțin notă de trecere la examenul organizat în acest scop.
În „Țara maeștrilor din justiție” pedepsele, pentru aceeași faptă, sunt variate în funcție de făptaș. Infractorii celebri se desfată prin cele mai exotice locuri din Europa, fără ca vreo autoritate să le tulbure ambianța. Într-o astfel de țară se fură de peste tot, dar în pușcării ajunge plevușca. Corupția plină de aroganță se așază ostentativ la orice masă vrea ea. Chiar și ministerială.
În „Țara maeștrilor din politică” sărăcia înjosește populația. Mai bine de o treime dintre cetățeni trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială, iar în mai multe regiuni din țară nivelul de trai indică falimentul politicilor guvernamentale.
Dincolo de frontiera acestei „Țări a maeștrilor” se află spațiul Schengen. Acolo producția de genii contrafăcute este mai mică pe metru pătrat, iar performanțele sunt reale. Ele sunt rodul unei selecții bazate pe competență și seriozitate. Sunt efectul unor competiții autentice în care valorile sunt valori, nu imitații stânjenitoare.
În acea zonă de liberă circulație există o bună organizare și planificare a activităților. Există o disciplină a muncii și reguli care se respectă cu strictețe. Drumul spre succesul profesional este pavat cu sudoare, consecvență, învățare și racordare la nou. În acel loc tot efortul este căptușit de stăruință și responsabilitate.
Poporul român vrea și el în Schengen, dar „maeștrii” noștri din politică au căzut din nou examenul de capacitate europeană. Ca de fiecare dată de vină sunt alții. Adevărul, însă, îl știm cu toții. Cu reprezentanți bombastici pe post de cerșetori în ținute somptuoase, cu un discurs rudimentar și o zestre culturală submediocră nu poți convinge partenerii europeni. Este nevoie de mai mult. Este nevoie, în primul rând, de politicieni de altă factură. Mai educați, mai ageri, mai rafinați, mai demni, mai subtili. Este nevoie de o activitate diplomatică mai stilată și mai sârguincioasă. Este nevoie de o schimbare de mentalitate în ceea ce înseamnă raportarea la valorile autentice, o micșorare a distanței care ne separă de lumea civilizată, o perseverență în ceea ce înseamnă marșul și menținerea cadenței, alături de statele partenere, spre un nivel de trai mai bun.
Negocierea este o partidă de șah. Este o artă a combinațiilor, o bătălie pe tărâmul inteligenței care solicită o judecată fluidă, abilități logice, gândire strategică și o capacitate de anticipare a mișcărilor partenerului. Cel mai mare paradox îl reprezintă faptul că tocmai „Țara maeștrilor” nu dispune de un mare maestru internațional, capabil să facă o mutare inteligentă și eficientă, în favoarea poporului român, pe tabla de șah a Europei.
Daniel-Costel TORJE
