Conform prestigiosului Politico, România este „favorită” pentru statutul de bază militară a piloților ucraineni. (https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-26350097-occidentul-vrea-pilotii-ucraineni-antreneze-16-romania-politico.htm) Întrebarea care se pretează este – „pe noi ne întreabă cineva dacă suntem de acord?” Sau, dacă nu este posibil, putem măcar să primim o explicație – încotro ne îndreptăm? Facem parte din două mari alianțe, și anume UE și NATO. Dacă prima este golită de conținut (prosperitatea, reziliența sau unitatea în diversitate pot fi date uitării), a doua are un statut incert (nu a fost pusă niciodată cu adevărat la încercare). În tot cazul, încă de la începutul „războiului fierbinte”, ne-am asumat statutul de membru NATO, așa cum este normal și corect. Dar ce înseamnă asta? A devenit Rusia, odată cu invazia în Ucraina, o amenințare mai mare pentru țările NATO? Să zicem că da, deși NATO este cea care s-a extins spre Rusia, și nu viceversa. Este NATO în război cu Rusia? Încă de la începutul conflictului armat, ni s-a zis clar că războiul este între Ucraina și Rusia. Și nu între NATO și Rusia, sau mai bine zis între SUA și Rusia. Entitățile media care au îndrăznit să sugereze ipoteza din urmă au fost sancționate aspru pentru „răspândirea narativului rus” – în fapt pentru delict de opinie. Așadar, în aceste condiții, care era singura obligație reală a României, ca țară-graniță a NATO? Eventual creșterea procentului din PIB alocat Ministerului Apărării, după un plan stabilit de comun acord cu colegii din alianță. Iar acest plan trebuie să fie practic. (nu trebuie să fii specialist militar ca să înțelegi că achiziția a 2 submarine Scorpene nu ne poate apăra de Rusia) Mai aveam alte obligații? Doar cele enunțate în Tratatul Nord-Atlantic. Doar că NATO nu este angrenată în război – cel puțin la nivel oficial. Iar dacă ar fi, NATO are obligația să ne apere de Rusia, sau de oricare alt presupus pericol, și nu să ajute Ucraina – sau oricare altă țară terță. Sigur, dacă românii au decis din pură conștiință să acorde ajutor umanitar, așa cum consider că e normal și cum de altfel am și făcut, asta este treaba noastră. Dar nimeni, la nivelul statului român, nu ne-a întrebat cum vrem să abordăm această situație. Să ne întrebăm, așadar: „Încotro ne îndreptăm?”
Cine nu acceptă orice balivernă occidentală este putinist!
Cam așa sună retorica „neofascisto-occidentală”. Sigur, unii vor spune că rușii sunt adevărații fasciști. Aceste două ipoteze nu se exclud, așadar argumentul este invalid. În tot cazul, retorica („narativul oficial”) s-a modificat (cvasi-oficial) pe parcursul ultimului an, iar războiul Ucraineano-Rus s-a transformat într-un război hibrid NATO-Rus, Ucraina jucând rolul de proxy. La schimbarea de narativ, unele țări NATO au făcut un duș rece și s-au trezit. Prima a fost Ungaria lui Orban, care este bănuită a fi pro-rusă. O fi, dar este la fel ca și noi, membră UE, membră NATO, și partener strategic al SUA? Este! Ba mai mult, ungurii pot intra în SUA fără viză. Ungaria nu a fost singura care a încercat să facă pași spre neutralitate. Președintele Croației a acuzat Ucraina de nazism. (https://www.euronews.com/2023/06/01/croatian-president-milanovic-compares-slava-ukraini-salute-to-sieg-heil) La fel cum a făcut-o și New York Times. (https://solidnews.ro/parteneri/2023/06/06/new-york-times-simbolurile-naziste-de-pe-fronturile-ucrainei-evidentiaza-probleme-spinoase-ale-istoriei/) Nu știm dacă poziționarea Croației este bună sau nu, dar măcar au avut curajul să facă trei lucruri la care liderii României nici măcar nu visează: să contrazică status-quo-ul – până la urmă asta înseamnă suveranitatea reală -, să își înțeleagă statutul de țară cvasi-insignifiantă în angrenajul NATO și să opereze în consecință – nici Croația, nici Ungaria, nici România nu sunt țări care să se îmbogățească din comerțul cu arme -, și poate cel mai important, și-au întors privirea spre populația care i-a votat, care își dorește invariabil prosperitate și pace, nu foamete și război. Și la fel a făcut și Ungaria. Nu însă și noi. Am fost năucit de lejeritatea cu care ministrul Aurescu a declarat într-un interviu BBC că de fapt, România a „SPRIJINT MILITAR” Ucraina în tot acest timp. Iată că i s-a sfârșit mandatul și pe noi tot nu ne-a anunțat acest fapt îngrijorător – a trebuit să aflăm singuri din presa străină. Iar noi, spre deosebire de celelalte două vecine, în afară de faptul că suntem o țară ortodoxă (nu are rost să intrăm în detalii cu această ocazie), ar trebui în primul rând să purtăm de grijă celor aproape jumătate de milion de etnici români din Ucraina. Care nu pot să învețe în limba română, sau să meargă la bisericile românești. Nici măcar atâta lucru nu s-au sinchisit conducătorii noștri să negocieze cu Ucraina în schimbul sprijinului – de toate tipurile – acordat. În fapt, nici măcar nu am primit niciun fel de veste despre ei. Sunt fii și fiicele nimănui, în bătaia mitralierelor ruse. În schimb, conducătorii noștri știu să facă din pământurile noastre teren de antrenament pentru piloții ucraineni. Rușii nu au declarat niciodată faptul că România ar fi ținta lor, probabil tocmai DATORITĂ statutului nostru de țară ortodoxă. Dar, dacă insistăm, poate că se vor răzgândi. Doar „Putin e nebun”.
P.S. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă Guvernul Ciolacu v-a ieși din retorica trădării de țară și a smintelii generalizate practicate atât de abitir de Guvernul Ciucă. Trădare de țară pentru că, prin sprijinul militar oferit Ucrainei ne-a pus pe toți în bătaia puștii rusești, și nu doar că nu ne-a întrebat și pe noi dacă suntem de acord, nici măcar nu ne-a anunțat; respectiv sminteală generalizată pentru că ne-a pus într-o situație de risc, atât dpdv militar cât și economic, fără a avea nicio perspectivă de câștig, oricare ar fi acela. Așadar, își va întoarce Guvernul Ciolacu privirea spre poporul care l-a votat și îl va întreba „Încotro ne îndreptăm?”
