Relațiile dintre tradiționalele provincii românești nu au fost întotdeauna cordiale. Dimpotrivă. În istoria poporului nostru întâlnim multe episoade conflictuale, momente în care moldovenii și muntenii s-au războit, în care și-au invadat și pârjolit teritoriile sau în care s-au sabotat și trădat reciproc. Lucrurile sunt la fel și în ceea ce-i privește pe transilvăneni. Așa-zisa fraternitate nu prea a existat în Evul Mediu. Chiar și în Epoca Modernă constatăm o grupare anti-unionistă, care se împotrivește cu ardoare unirii, din dorința de a-și proteja privilegiile. Tendința de separație s-a manifestat și după Unirea din 1859. În timpul domniei lui Carol I, unii lideri politici ai vremii au avansat ideea despărțirii, nemulțumiți de pierderea unor avantaje personale.
Înainte de a ne lega de semnificația zilei de azi am să prezint cele mai importante conflicte dintre moldoveni, munteni și transilvăneni, cu mențiunea că în Ardeal la conducere s-au aflat, în majoritatea cazurilor, conducători de origine maghiară. Sunt numeroase cazuri divergente, de dușmănie atroce între frații români. Nu pot fi redate într-un material succint. Iată doar câteva dintre ele. În anul 1400 Mircea cel Bătrân intervine în Moldova și îl îndepărtează din scaunul țării pe Iuga Ologul. Iancu de Hunedoara intervine în Țara Românească, în anul 1447, și îl ucide pe domnitorul Vlad Dracul. Ștefan cel Mare intervine în Valahia și îl alungă pe domnitorul Radu cel Frumos. În celebra bătălie de la Vaslui din 1475 alături de otomani s-au aflat și 17.000 de munteni. Mihai Viteazul a fost într-o dispută aprigă cu familia Movilă din Moldova. Între domnitorul muntean Matei Basarab și cel moldovean Vasile Lupu au avut loc ciocniri memorabile. Și exemplele pot continua…
Pe 17 iulie 1603 a avut loc o celebră bătălie între muntenii conduși de Radu Șerban și transilvănenii conduși de Moise Székely (Secuiul). Bătălia s-a dat în jurul Brașovului, iar intervenția domnitorului muntean în Transilvania a fost justificată de opțiunea pro-otomană a maghiarului.
Moise Székely era Principele Transilvaniei. El a obținut această demnitate cu ajutorul turcilor, motiv pentru care era aliatul lor. A fost locotenent al lui Ștefan Báthory – născut la Șimleu Silvaniei – pe care l-a urmat în Polonia, când acesta a fost numit rege. Ulterior, a revenit în Transilvania, unde a fost înnobilat de Sigismund Báthory. Moise Székely a fost comandant în armata lui Andrei Báthory și chiar a lui Mihai Viteazul, dar după bătălia de la Guruslău a devenit liderul maghiarilor, care luptau pentru alungarea habsburgilor din Transilvania.
Radu Șerban era mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul. După uciderea voievodului el urcă pe tronul Țării Românești cu ajutorul fraților Buzești, fiind unchiul lor pe linie maternă. Radu Șerban a continuat politica lui Mihai de apropiere de habsburgi și de eliberare de sub dominația Imperiului Otoman.
Victoria finală a domnitorului valah în conflictul cu principele transilvănean s-a datorat unei strategii bine gândite în prealabil. Pe la începutul lui aprilie 1603 Radu Șerban și-a trimis peste munți în Ardeal mai multe detașamente de luptători, pentru a întreprinde o serie de acțiuni diversioniste. Scopul acestor grupări era de a provoca, prin atacuri surpriză desfășurate în locuri diferite și la distanță unele de altele, dispersarea armatei principelui transilvănean și producerea, pe cât posibil, a cât mai multor victime în rândurile ostașilor transilvăneni. Strategia a dat roade. Acțiunile valahilor și-au atins ținta, iar armata lui Moise Székely a fost slăbită, ca urmare a acestor incursiuni.
La începutul lunii iulie un corp de oaste muntean, format din 2.000 de oșteni și condus de Gheorghe Raț, pătrunde în Transilvania, prin Pasul Tătarului, în timp ce altul, format din 1.000 de soldați conduși de Vasile Mârza, ajunge în Ardeal, prin trecătoarea Bran. Ele s-au regrupat aproape de Brașov, unde li s-a alăturat și 1.000 de secui. Nu e prima dată când secuii se alătură valahilor, de data aceasta chiar împotriva maghiarilor.
Pe 12 iulie a sosit și grosul oștirii muntene în frunte cu domnitorul Radu Șerban. Armata acestuia număra aproximativ 17.000 de combatanți. Cea a lui Moise Székely avea în jur de 12.000, cu tot cu ajutoarele venite din partea turcilor și tătarilor.
Tabăra ridicată de principele transilvănean copia modelul răsculaților husiți, care însemna delimitarea ei prin căruțe legate între ele. Căpetenia armatelor turco-tătare, Bekteș Pașa, nu este de acord cu această strategie și decide să-și amplaseze soldații în exteriorul acestui perimetru închis, în partea dreaptă o fortificației improvizate de conducătorul ardelean. În fața acestei construcții de apărare Moise Székely a așezat 13 tunuri, protejate de un șanț.
De partea cealaltă prințul valah își poziționează pe cele două flancuri cavaleria, iar în centru, așezați pe două linii, haiducii, archebuzierii și pedestrașii. În spatele acestora se afla artileria și un corp de călăreți de elită condus de însuși Radu Șerban.
Înainte de începerea bătăliei în tabăra valahă sosește un trimis al principelui transilvănean care îi propune pacea domnitorului muntean. Acesta consideră gestul ca fiind unul de teamă din partea conducătorului transilvănean și refuză oferta, declanșând imediat atacul.
Cele două flancuri de călăreți valahe reușesc rapid să-i nimicească pe turcii și tătarii aflați în exteriorul firavei fortificații și să înconjoare oștirea lui Székely. Unitățile din centru au înaintat și ele rapid, trăgând neîncetat din archebuze și lansând din arcuri o ploaie de săgeți. Supusă unui asediu din toate părțile tabăra improvizată a transilvănenilor a cedat.
Efectele luptei au fost nimicitoare. Peste 9.000 de oșteni ardeleni și-au pierdut viața în această confruntare. Valahii au capturat toate tunurile dușmanilor și aproximativ 155 de steaguri de luptă, inclusiv stindardul lui Moise Székely. Acesta din urmă a încercat să scape fugind de pe câmpul de luptă, dar a fost ajuns din urmă de munteni aproape de râul Ghimbav și ucis.
Încercarea turcilor de a crea un aliat din Transilvania a eșuat. Victoria lui Radu Șerban a refăcut frontul antiotoman, Principatul Transilvaniei și Țara Românească formând în continuare o alianță creștină împotriva invaziei musulmane spre centrul Europei.
Am evocat victoria valahă din considerentul împlinirii a 420 de ani de la acest eveniment istoric. Așa cum spuneam și la începutul materialului între munteni, moldoveni și transilvăneni au existat de-a lungul timpului mai multe ciocniri. Cea mai răsunătoare și mai plină de semnificații este cea redată de Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare „Descriptio Moldaviae”, apărută în anul 1716. Potrivit acestui document, în jurul anului 1700, între munteni și moldoveni s-a iscat o nouă gâlceavă. Pentru a pune capăt acestei învrăjbiri, cele două tabere au hotărât să se întâlnească la hotarul dintre țări, în județul Vrancea, pentru a tranșa diferendul. Miza era cine reușește să-și doboare adversarul la băutură, adică să bea cel mai mult. Duelul bahic a avut loc pe un pod din Focșani între cel mai strașnic băutor moldovean și cel mai renumit bețiv valah. Muniția aleasă pentru duel a fost vinul. La finalul înfruntării moldoveanul a ieșit victorios. Drept răsplată pentru biruință bravul bețiv a fost făcut boier.
Printre materialele studiate nu am descoperit și alte litigii fratricide tranșate nonviolent. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat un duel asemănător în care proiectilul bahic să fie o tărie, iar unul dintre protagoniști să fie ardelean, știut fiind faptul că, pentru un băutor din ținuturile Transilvaniei, vinul este un fel de zeamă de ploșniță sau apă de gură. În Ardealul natal pălinca a fost și va rămâne unicul dezinfectant cu care îți poți obloji rănile sufletești. Fie ca istoria neamului să consemneze de-a pururi, între românii de pretutindeni, numai asemenea dueluri frățești.
Daniel-Costel TORJE
