Întotdeauna i-am admirat pe alpiniști și, în general, pe toți cei care reușesc să facă ceea ce eu, cu certitudine, nu sunt în stare. Îmi place muntele, dar din postura unui turist modest care admiră frumusețea peisajelor dintr-un loc care îi oferă o siguranță maximă. Nu m-aș încumeta să urc un perete de stâncă și nici nu m-aș avânta într-o ascensiune care solicită anumite calități fizice și psihice, pentru simplu motiv că nu dispun de aceste însușiri. Urmăresc cu plăcere documentarele care au ca subiect mersul pe munte, cățărările sau expedițiile de cucerire a celor mai înalte vârfuri din lume. Am citit despre marii alpiniști ai lumii și am rămas impresionat de puterea lor de a merge mereu înainte în ciuda unor obstacole care inspiră teamă și neputință.
Termenul de alpinism nu are o răspândire intercontinentală. El este folosit sub această denumire de cățărătorii din țările latine europene, cum ar fi francezii care spun „alpinisme” sau italienii și spaniolii care spun „alpinismo”. El a fost promovat în această formulă de cățărătorii francezi, începând cu anul 1786, în ascensiunile lor în Munții Alpi (alpi+nism), cel mai înalt vârf din Europa de Vest, Mont Blanc, fiind pe teritoriul Franței. Într-un mod asemănător au procedat cei din America de Sud, care utilizează termenul de „andinism” de la expedițiile în Munții Anzi. În schimb englezii și germanii folosesc expresiile „mountain-eerig” respectiv „berg-steigen”, care au ca rădăcină cuvântul munte.
Pe suprafața planetei există 14 vârfuri de peste 8000 m. Toți se află în Nepal, China și Pakistan. Cel mai înalt este Everest cu 8848 m (Nepal), el fiind urmat de vârful K2 cu 8611 m (Pakistan). Foarte mulți specialiști consideră vârful K2 ca fiind cel mai periculos munte de escaladat, acesta disputându-și supremația cu vârful Annapurna (8091, Nepal). Nu întâmplător alpiniștii l-au botezat „Muntele sălbatic”. Pe acest munte și cel mai accesibil traseu de urcare presupune traversarea unui ghețar de mare altitudine. Media deceselor arată că la patru alpiniști care se încumetă să-l escaladeze, unul moare…
Denumirea acestui vârf reprezintă inițiala masivului Karakorum, un lanț muntos situat la nord-vest de Himalaya Centrală. Cifra 2 nu are o semnificație anume. Se spune că ea provine de la primii topografi, care au realizat reprezentările grafice ale acestuia, muntele fiind al doilea cartografiat.
Cu toate că este mai puțin înalt decât Everestul, acest munte este mult mai periculos din cauza mixturii stâncă-gheață, a vremii imprevizibile cu temperaturi scăzute și vânturi puternice care pot atinge viteze de până la 100 de mile pe oră. De asemenea, conținutul de oxigen din aer este scăzut, iar zăpada depusă în straturi groase determină, adeseori, avalanșe necruțătoare. Pentru alpiniști acest munte este primejdios, deoarece are suprafețe abrupte și este lipsit de zone plate, unde cățărătorii să se poată odihni.
În lunile de iarnă este o adevărată nebunie să-l escaladezi. Dacă Everestul a fost cucerit în timpul iernii în anul 1980, vârful K2 a fost urcat, în aceeași perioadă a anului, de abia în 2021! Cifrele ne spun că pe K2 au ajuns de 10 ori mai puțini oameni decât pe Everest.
Pe K2 s-au produs mari tragedii. Dintre cele mai îndurerate le-aș aminti pe cele petrecute în 1986, în 1995 și în 2008. În primul caz vorbim de două expediții distincte. În prima au murit 8 alpiniști, când încercau să urce primii în Pilonul Sud-Vest, iar în a doua au pierit 5 alpiniști, din cauza unei furtuni care a devastat zona. În tragedia din 1995 un grup de șase alpiniști americani și neozeelandezi au pierit la urcarea pe munte, tot din cauza unei furtuni puternice. În anul 2008, pe 1 august, 11 alpiniști au murit și 3 au fost grav răniți, ca urmare a unei avalanșe cumplite.
Ziua de 31 iulie ne reamintește de prima încercare reușită de cucerire a vârfului K2. Se întâmpla în anul 1954, la ora 18.00, iar biruința aparține alpiniștilor italieni Achille Compagnoni și Lino Lacedelli. Pentru a înțelege dificultatea acestui vârf trebuie amintit faptul că următoarea expediție încununată de succes a avut loc abia după 23 de ani de la performanța italienilor.
Izbânda s-a clădit pe o documentare minuțioasă întreprinsă de profesorul geolog Ardito Desio. Cu un an înainte de a organiza expediția el a mers în Pakistan, în regiunea Baltoro, unde a cules informații prețioase despre itinerar. El a avut șansa să-l întâlnească pe americanul Charles Huston, conducătorul unei expediții americane nereușite, de la care a obținut date extrem de utile despre traseu.
Întors în Italia profesorul Ardito Desio a întocmit un plan minuțios pentru o expediție de cucerire a vârfului K2 și a desfășurat, alături de Clubul Alpin Italian, o selecție riguroasă în rândul alpiniștilor. Din cei 23 de alpiniști prezenți la selecție au fost reținuți doar 11: Enrico Abram, Ugo Angelino, Walter Bonatti, Achille Compagnoni, Cirillo Floreanini, Pino Gallotti, Lino Lacedelli, Mario Puchoz, Ubaldo Rey, Gino Solda și Sergio Viotto. Cel mai tânăr avea 23 de ani, iar cel mai în vârstă 47 de ani. Întrucât expediția avea și un caracter științific, din rândurile ei au mai făcut parte, alături de profesorul coordonator și cei 11 alpiniști, un topograf, Francesco Lombardo, un antropolog, Paolo Graziosi, un geolog, Bruno Zannetti, un medic, Giudo Pagani și un cameraman, Mario Fentin.
Deplasarea din Italia spre Pakistan s-a făcut în mai multe etape, în funcție și de cantitatea bagajelor, în perioada 5-20 aprilie. În intervalul 18-27 aprilie personalul expediției și bagajele aferente au fost transportate, pe calea aerului, până în localitatea Skardu, situată la altitudinea de 2500 m.
Grupul expediționar a pornit la drum în ziua de 30 aprilie cu destinația tabăra nr. 1 situată la altitudinea de 5400 m. Descrierea amănunțită a călătoriei spre vârf și a tuturor greutăților întâmpinate necesită multe pagini scrise, având în vedere cele trei luni de eforturi supraomenești. În sinteză urcarea s-a făcut în funcție de vreme și de dificultatea traseului trecând prin 9 tabere succesive. Ultima a fost amplasată la altitudinea de 8050 m.
În dimineața zilei de 31 iulie 1954, la ora 6.15, cei doi alpiniști ajunși în ultimul refugiu, Achille Compagnoni și Lino Lacedelli, încep atacul final. După eforturi incredibile și după o luptă crâncenă cu peretele muntos și cu vremea cei doi ajung în vârf. Era ora 18.00.
Coborârea a fost la fel de dificilă, dar bucuria performanței realizate le-a oferit energia și concentrarea necesare pentru a ajunge cu bine în tabăra de bază, pe care aveau să o părăsească pe data de 11 august. În localitățile Skardu și Rawalpidini locuitorii i-au întâmpinat cu ovații și felicitări. Din partea guvernatorului general al Pakistanului membrii expediției au primit o medalie de aur în cadrul unei ceremonii oficiale desfășurate în Lahore.
Legat de această premieră istorică a existat și un moment controversat. Cel mai bun alpinist al momentului era considerat colegul lor de expediție Walter Bonatti. Acesta i-a acuzat pe cei doi performeri că au montat intenționat tabăra finală mai sus, pentru ca el să nu o găsească și să participe alături de ei la atacul final al muntelui.
Aș mai vrea să adaug faptul că alpinistul nepalez Nirmal Purja a fost primul care a urcat pe K2 în timpul iernii. S-a întâmplat pe 16 ianuarie 2021. De asemenea, primul român care a ajuns pe K2 este alpinistul timișorean Horea Colibășanu, în anul 2004.
Despre vârful K2 autorii R. Mantovani și K. Diemberger au spus că este „O provocare la marginea cerului”. O ademenire plină de riscuri, o seducție uimitoare care ascunde multe pericole, dar pe care unii, din păcate, le ignoră sau le tratează superficial. Cea mai realistă definiție a dat-o alpinistul american George Bell. El a descris K2 ca fiind: „Un munte sălbatic care încearcă să te omoare…”.
