Aproape nimeni nu mai stie azi cine a fost Alexandru Danielopol, scrie publicația Aktual24.ro.
Ar fi trebuit ca dupa 1990 un stat roman iesit cu adevarat de comunism sa-l invite sa se intoarca in tara, sa-i ridice statuie, numele sau sa fie dat unor strazi, iar despre eroul care a salvat 300.000 de romani de la deportarea in Siberia sa li se vorbeasca elevilor in scoli. Dupa ce-si slujise exceptional tara in timpul carierei, Alexandru Danielopol ar fi putut s-o faca inca o data la apusul vietii, ca reper moral si exemplu de urmat pentru tinerele generatii. Nimic din toate astea nu s-a intamplat: eroul avea sa moara in 2009, intr-un azil de batrani din Franta, singur si uitat de toti.
Totul incepe in sumbra iarna a lui 1945, intr-o Romanie jefuita, invinsa si cotropita, cu trupe rusesti colcaind pe strazile inghetate, un guvern fara putere si comunistii tropaind nerabdatori sa preia puterea oficial.
Armistitiul cu aliatii se semnase in septembrie 1944, la Moscova, iar delegatia romana, care nu fusese lasata sa schimbe nici macar o virgula din textul impus de sovietici, isi daduse acordul ca prevederile acordului sa fie puse in executare de o Comisie Romana pentru aplicarea Armistitiului cu aliatii – de fapt, cu rusii. Numai ca, in practica, avea sa se repete scenariul din 28 iunie 1940, atunci cand, dupa ultimatumul URSS, se convenise ca romanii sa aiba la dispozitie 3 zile pentru retragerea din Basarabia si Bucovina, pentru ca in realitate armatele rusesti sa navaleasca imediat.
Pana la formarea Comisiei pentru aplicarea Armistitiului, rusii au inceput sa aplice pe cont propriu prevederile acestuia. Iar dintre toate, cea mai importanta viza, fara indoiala, oamenii. Din Basarabia si Bucovina de Nord fugisera sute de mii de romani, pe care acum rusii ii voiau inapoi. Au inceput raziile si arestarile, trupele sovietice organizau filtre si intrau peste locuitori in case, iar basarabenii si bucovinenii prinsi erau deportati imediat.
In aceste imprejurari tensionate intra in scena tanarul jurist si diplomat Alexandru Danielopol, nepot al lui Ionel Bratianu care terminase Dreptul cu „Magna cum laude” si fusese, inainte de razboi, unul dintre discipolii lui Nicolae Titulescu.
In mai multe interviuri acordate publicistului si jurnalistului Liviu Valenas la Paris, in perioada 1994-1996, Alexandru Danielopol relateaza cum a ajuns sa intre in comisia de negociere cu rusii si teribila presiune in care s-au desfasurat discutiile: „Savel Radulescu (diplomat, fost secretar al lui Nicolae Titulescu la Liga Natiunilor, numit in septembrie 1944 presedintele Comisiei Romane pentru Aplicarea Armistitiului – n. red.) pe care il stiam bine de la Geneva, a venit la mine si mi-a spus: «Nimeni nu vrea sa ia problema Articolului 5!» (articolul care prevedea «repatrierea» cetatenilor sovietici, adica a basarabenilor si nord-bucovinenilor).
De ce? Fiindca acest Articol 5 era singurul articol care se referea la oameni. Celelalte articole se refereau la razboi, la restituirea bunurilor, numai Articolul 5 se referea la oameni. In optica sovietica, basarabenii si nord-bucovinenii, plus hertenii, erau considerati «refugiati tradatori», care trebuiau sa revina in URSS cu orice pret.
Savel Radulescu a continuat: «Draga, nu am pe nimeni acolo, nu vrei tu, tu care ai fost cu Titulescu, te stiu bine de atunci, te stiu cum umblai cu el, nu vrei tu, in amintirea lui Titulescu, sa preiei problema basarabenilor si a bucovinenilor? Este un caz extraordinar, o ocazie extraordinara!»” („Cartea neagra a Romaniei 1940-1948”, autor Liviu Valenas).
Pentru basarabenii si bucovinenii refugiati in acel moment in Romania, chestiunea era una de viata si de moarte. Nu-si facea nimeni nicio iluzie: pe acesti oameni rusii urmau sa-i deporteze in Siberia ori sa-i bage direct in puscarii. In ambele cazuri, putini urmau sa scape cu viata. Miza era, asadar, una foarte mare pentru negociatorii romani.
Alexandru Danielopol explica: „Americanii dau ca cifra 300.000 numai pentru cei salvati de deportare, iar cei luati de rusi si «repatriati» cu forta se cifreaza intre 50-55.000 de oameni. In 1940, cand Sovietele ne-au adresat cunoscutul ultimatum, de 72 de ore, nu a existat timpul fizic necesar pentru evacuarea tuturor persoanelor. Unii au fost surprinsi in spitale, unele femei erau insarcinate, mai erau functionarii de la posta, de la telegraf, cei de la tramvaie, care nu au putut pleca la timp si rusii i-au surprins acolo.
Sigur, cei din Nordul Basarabiei, unde latimea teritoriului era mai mica, s-au putut refugia mai usor, dar cei din Sud, de la Cetatea Alba, de pilda, unde latimea era maxima, au avut mari probleme sa se refugieze in Romania, mai ales ca starea drumurilor era lamentabila” („Cartea neagra a Romaniei 1940-1948”).
Initial, tanarul jurist, pe atunci in varsta de 29 de ani, nu s-a gandit ce responsabilitate uriasa isi asuma cand a acceptat propunerea lui Savel Radulescu.
Dar apoi a inceput sa constientizeze si sa-l apese tot mai mult: „Ma gandeam cum sa-i salvez eu, Alexandru Danielopol, care abia iesisem de la doctorat, pe acesti 300.000 de napastuiti. Numai la asta ma gandeam, zi si noapte…
Probabil, sunt convins chiar, existau oameni mult mai capabili decat mine, mult mai destepti, cu multa experienta, dar au refuzat sa o faca, iar sarcina mi-a revenit mie. Eu am fost luat de Savel Radulescu nu pentru ce mare personalitate eram, ce mare jurist as fi fost, ci pentru ca altul nu a fost. Eu eram un jurist incepator la oficiul juridic al bancii Creditul Industrial. (…)
Stateam intr-o camaruta de cativa metri patrati care dadea intr-o sala mai mare. Ei bine, in aceasta camaruta veneau basarabeni dupa basarabeni, era un pelerinaj, lumea statea la coada, imi sarutau mana ca la Papa de la Roma… Plangeau, se puneau in genunchi in fata mea si ma implorau: «Salvati-ne, faceti ceva pentru noi, nu ne lasati sa ne ia rusii!».
Daca asta parea ca nu ajunge, veneau copii cu parintii lor, ma implorau si ei: «Salvati-o pe mama, salvati-l pe tata, salvati-mi fratiorul si surioara!». Eram incontinuu cu lacrimile in ochi, noaptea nici nu mai puteam dormi. Veneau la mine, in acea camaruta, regulat si reprezentantii basarabenilor, Ion Pelivan si Pan Halippa. Imi spuneau si ei: «Sunteti Dumnezeul nostru, salvati-ne, salvati-ne!».
Era ingrozitor, de multe ori nu mai rezistam si plecam unde vedeam cu ochii, imi venea sa-mi iau lumea in cap… Ce sa fac, ce sa fac? Cum sa fac sa-i salvez? Eram constient ca am in fata pe reprezentantii temutului guvern sovietic, pe oamenii lui Stalin, dar stiam ca trebuie sa ma lupt si cu propriul meu guvern, condus de «patriotul» Petru Groza, pe care nu-l interesa soarta basarabenilor si bucovinenilor.
Groza facea pe nepasatorul. Desigur, nu pentru ca era ardelean, ci pentru ca era comunist. Lui ii convenea sa scape de basarabeni si bucovineni, ca sa se poata pune bine pe langa rusi. Eu insa ajunsesem intr-o stare de disperare pe care nici nu o pot descrie”.
Danielopol a redactat un memoriu pe care i l-a trimis direct lui Viaceslav Molotov, ministrul de Externe si seful guvernului Rusiei comuniste
Delegatia romana a incercat sa negocieze problema refugiatilor pe baza dreptului international, dar rusii au raspuns ca lor nu li se aplica aceste reguli si ca trebuie discutat in baza dreptului sovietic. Danielopol a redactat un memoriu pe care i l-a trimis direct lui Viaceslav Molotov, ministrul de Externe si seful guvernului Rusiei comuniste.
Raspunsul a venit dupa 15 zile, relateaza Danielopol: „(…) Pot sa spun ca ne-a trasnit pe toti in cap: «Dreptul international nu este dreptul sovietic, continuati repatrierile urgent!» Ei bine, trebuie sa spun, a fost un moment de confuzie, toata lumea a ramas cu gura cascata, ingrozita.
In al doilea rand, am constatat ca noi nu aveam dreptul sovietic. Am cerut rusilor, prin Comisia Aliata de Control (sovietica), sa ne trimita un exemplar din noul drept sovietic, insa ei au refuzat sa ni-l trimita! Aveau ordine precise de la Moscova in acest sens.
Pana la urma, am facut rost de textul de lege care se referea la problema basarabenilor si bucovinenilor. I-am spus atunci lui Constantin Visoianu (ministrul de Externe al Romaniei in acel moment – n. red.) ca singura speranta pe care o mai aveam este sa studiem, litera cu litera, acest text de lege, poate vom gasi o fisura in el. «,Nu se poate sa nu gasim noi o chichita in acest text», i-am spus lui Visoianu”.
Diplomatii romani au cautat sprijin la regele Mihai, dar – relateaza Danielopol – s-au lovit de refuzul suveranului, ceea ce colegilor sai le-a provocat un alt mare soc: „Visoianu mi-a zis: «Hai inainte la rege, sa vedem ce zice el, ce poate face el… Aparent, regele era foarte bine vazut de rusi, urma sa primeasca ordinul «Pobeda», («Victoria»). Insa nu vreau sa va povestesc ce s-a intamplat la rege. Scurt! (…) In orice caz, a fost un nou moment de stupoare. (…) Pentru Savel Radulescu a fost un dublu soc, pentru ca il adora pe rege…”.
Cu spatele la zid, abandonati de noul premier Petru Groza si de regele Mihai, diplomatii romani au cautat infrigurati o noua cale de a-i salva pe cei 300.000 de compatrioti refugiati din Basarabia si Bucovina de Nord.
Edmond Ciuntu, fost ambasador al Romaniei la Moscova, l-a sfatuit pe ministrul Visoianu sa mearga pe mana lui Danielopol: „Lasa-l pe Sandu sa studieze legislatia sovietica ca sa gaseasca o chichita, legislatia sovietica este proasta, facuta de juristi prosti, este imposibil sa nu gaseasca o chichita!”.
Si, intr-adevar, tanarul jurist a descoperit punctul slab. Danielopol, in dialogul cu Liviu Valenas: „Am gasit chichita! Textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 spunea urmatoarele: «Toate persoanele, care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supusi ai fostului imperiu rus SI care la data de 28 iunie 1940 au trait pe teritoriul Basarabiei, precum si copiii lor, indiferent daca pana la data de 28 iunie aveau sau nu calitatea de supusi romani, sunt repusi in drepturile de cetateni sovietici, incepand cu data de 28 iunie 1940».
Americanii, prin comandorul Brannen (fost profesor la Universitatea „Harvard”), care era seful misiunii politice americane din Comisia Aliata de Control (americana), au spus intr-un document datat 2 martie 1945: «Interpretarea decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941, facuta de juristul Alexandru Danielopol, este o foarte buna interpretare». Era pentru prima data cand americanii erau de acord cu noi…
Am descoperit deci «chichita», care era conjunctia «si»! Ce insemna acest «si»? Insemna ca cele doua conditii erau cumulative! Deci, daca indeplineai prima conditiune, dar nu si pe a doua, nu intrai in decret. Idem, daca indeplineai a doua conditie, dar nu si pe prima, nu intrai in decret”.
Rusii au fost initial surprinsi de gaselnita romanilor, apoi s-au infuriat cumplit. Discutiile au fost suspendate imediat, pentru a se transmite la Moscova problema aparuta.
La 3 martie 1945, cei trei membri ai echipei de negociatori romani – Edmond Ciuntu (presedinte), Puiu Demetrescu si Alexandru Danielopol – au fost „invitati” sa se prezinte la sediul agenturii NKVD-ului la Bucuresti, pe Strada Tomas Masaryk (intre Batistei si Jean Louis Calderon). Seful delegatiei sovietice era colonelul Borisov, adjuncti erau coloneii Gusiev si Banserov.
Diplomatii romani au fost intampinati de negociatorii rusi – trei colonei NKVD care, inca de la inceput au recurs la intimidare. Pe romani i-au trecut fiorii. Danielopol: „Se discuta numai Articolul 5, «repatrierea» cetatenilor «sovietici», adica a basarabenilor si a bucovinenilor. Cand am intrat in sediul NKVD-ului, usile au fost inchise cu cheia, ca sa stim bine ca suntem prizonieri, iar ofiterii sovietici, toti in uniforme, si-au scos pistoalele din toc si le-au pus pe masa… Atunci eu mi-am scos la randul meu stiloul din buzunar si l-am pus pe masa, spunand: «Eh, fiecare cu armele lui!». Edmond Ciuntu, ingrozit pur si simplu, mi-a soptit: «Tu, ce faci?! Nu-ti dai seama ca astia o sa ne aresteze acum?»”.
Totusi, reactia impulsiva a lui Danielopol a avut efect, iar NKVD-istii si-au luat pistoalele, bagandu-le la loc in tocuri.
Discutiile s-au purtat mai departe intr-o nota extrem de tensionata, cel mai adesea parand un fel de dialog al surzilor. Totusi, romanii descoperisera un punct slab imposibil de contestat, iar rusii erau in defensiva, replicand la argumentele juridice cu unele de forta.
Au inceput prin a ne spune ca chestiunea cu conjunctia «si» este o prostie, este ca si cum ai zice «am mancat ciorba si paine». Ne spuneau «sa ne intre bine in cap», si «nu are nici o importanta!»
Danielopol i-a povestit lui Liviu Valenas: „Periodic, rusii intrerupeau discutiile, pentru a raporta Moscovei desfasurarea lor, pe principiul «telefon, telegraf, telefon, telegraf la Moscova». Asteptau instructiuni precise, nu mai stiau ce sa faca. Sigur, de la Moscova au primit ordinul sa continue discutiile si sa rezolve urgent chestiunea repatrierii. Rusii ne-au si anuntat ca sunt hotarati sa rezolve problema chiar in cursul acestei sedinte! (…)
Au inceput prin a ne spune ca chestiunea cu conjunctia «si» este o prostie, este ca si cum ai zice «am mancat ciorba si paine». Ne spuneau «sa ne intre bine in cap», si «nu are nici o importanta!». N-am cedat nici macar un milimetru, am respins interpretarea sovietica in termeni categorici. Edmond Ciuntu, care-si revenise intre timp dupa spaima provocata de scoaterea stiloului meu, a sustinut ferm punctul meu de vedere. Idem, Puiu Demetrescu” („Cartea neagra a Romaniei, 1940-1948”).
Targuiala a durat mai multe ore, iar stenograma discutiilor – publicata dupa 1990 in mai multe ziare si reviste romanesti – confirma in totalitate relatarea lui Alexandru Danielopol.
Epilogul discutiei purtate cu rusii la sediul NKVD-ului, pe 3 martie 1945, e relatat de jurist: „Eu le ceream celor trei ofiteri NKVD sa respecte pur si simplu decretul Sovietului Suprem, or, pe ei, tocmai asta ii scotea din sarite. (…)
I-am atras chiar atentia colonelului Borisov ca el nu respecta decretul Sovietului Suprem din 8 martie 1941, fapt ce a facut sa ma faca «talmudist», desi el era evreu de origine…
In finalul discutiilor, colonelul Borisov mi-a dat «sentinta» (adresandu-se lui Edmond Ciuntu): «Domnul jurist Danielopol a venit si a facut toate dificultatile, avem noi toate notele domniei sale prin care a incercat sa indeparteze toate drepturile noastre»… Asta insemna pe putin 50 de ani de Siberia… In fine, colonelul Borisov a inchis sedinta cu cuvintele: «Numai juristii au incurcat treaba!»”.
Dupa victoria negociatorilor romani au intrat in paine falsificatorii. In scurt timp, 300.000 de basarabeni si bucovineni demonstrau cu acte ca nu indeplineau conditiile cerute de rusi pentru a fi deportati
De aici, lucrurile au capatat o turnura nu tocmai surprinzatoare pentru cineva care cunoaste societatea romaneasca. Basarabenii si bucovinenii refugiati in Romania, pusi la curent cu evolutia negocierilor si chichita gasita de juristii romani, s-au apucat sa-si faca acte false – totul cu complicitatea autoritatilor.
Unii demonstrau ca la 7 noiembrie 1917 nu erau supusi ai fostului imperiu rus, altii – ca la 28 iunie 1940 nu se aflau pe teritoriul Basarabiei. Practic, toata lumea s-a sustras in acest fel de la „repatrierea” in Rusia sovietica.
„Basarabenii si bucovinenii au avut ragazul necesar sa-si faca acte false. Se lucra intens la chestia asta. Printre altii, si familia lui Paul Goma si-a intocmit acte false… (…)
Ne-am dat seama ca, utilizand conjunctia si, ii vom putea salva pe toti basarabenii si bucovinenii, cu conditia sa-si fabrice acte false. Pan Halippa, care era un om profund cinstit, nu a fost de acord cu acest lucru. El ar fi dorit o solutie 100% cinstita.
Am dus munca de lamurire cu el, sa-i explicam ca nu exista alta solutie si nici timp de pierdut. Pana la urma a fost de acord si el cu operatiunea, dar a spus, ca si noi, ca «el nu stie nimic, nu a auzit nimic, nu a vazut nimic»… A adaugat: «Trebuie sa spun ca nu stiu nimic, caci altfel rusii ma retrimit in Basarabia»…”.
Chiar si noul premier, doctor Petru Groza, desi era omul rusilor, a consimtit tacit la aceasta mare operatiune. Fara sa dea vreo mana de ajutor, Petru Groza s-a prefacut ca nu vede, bagatelizand subiectul.
Alexandru Danielopol relateaza: „Fara discutie ca (Petru Groza – n. red.) a aflat de chestiunea cu falsificarea actelor, era imposibil sa nu afle, dar a inchis ochii! Oficial, a dat o declaratie, in numele guvernului sau, ca chestiunea cu repatrierea in URSS a basarabenilor si bucovinenilor nu intereseaza guvernul. (…)
Trebuie sa spun ca si Groza a jucat dublu in aceasta chestiune. Oficial era rece si dur, in culise era de acord ca basarabenii si bucovinenii sa ramana in tara, sa nu fie dati pe mana sovieticilor.
De ce sa nu spunem adevarul, Groza, fara sa-si puna in pericol pozitia si interesele, fara sa riste nimic, le mai strecura din cand in cand sovieticilor: «Ce ne mai intereseaza problema unor basarabeni si bucovineni, este o problema secundara, nula chiar, sunt alte probleme importante la ordinea zilei, uitati-va, noi am instaurat comunismul, am lichidat capitalismul, am aruncat dupa gratii toti politicienii burghezi. Regele este cu un picior in groapa, maine il terminam si pe el, ce sa ne mai preocupe chestiunea basarabenilor si bucovinenilor?»”.
Totul s-a incheiat oficial la Conferinta de Pace de la Paris, un an mai tarziu, cand rusii au pretins ca, de fapt, pe ei nu-i interesa problema refugiatilor, ba chiar se bucurau sa scape de ei. Acest deznodamant fericit n-a avut loc insa fara o ultima incercare a Moscovei de a pune mana pe basarabenii si bucovinenii care fugisera in Romania. Danielopol i-a relatat lui Valenas:
„Ne-am trezit intr-o zi convocati la ambasada URSS din Bucuresti. (…) Noua ne era sincer frica ca nu cumva Mihai Ghelmegeanu (inlocuitorul lui Visoianu la conducerea Comisiei Romane pentru aplicarea Armistitiului – n. red.) sa semneze actul care ar fi permis «repatrierea» cetatenilor «sovietici».
Asadar, am fost convocati la Ambasada URSS si Pavlov (ambasadorul sovietic la Bucuresti, care mai tarziu avea sa ajunga ambasador la Paris) ne-a spus: «Va aducem autorizatia guvernului Uniunii Sovietice privind dreptul de optiune al cetatenilor sovietici!».
Cu alte cuvinte, basarabenii si bucovinenii aveau dreptul acum sa opteze fie pentru a ramane in Romania, fie pentru a se «repatria» in URSS. Aparent, era salvarea totala. Din pacate, era un drept de optiune conditionat. Cei care refuzau sa se intoarca in URSS trebuiau sa spuna care le sunt motivele pentru care refuza! Cu alte cuvinte, respectivii isi puneau singuri cutitul la beregata daca ar fi completat aceasta declaratie.
Noi am refuzat categoric, iar Ghelmegeanu ne-a sustinut, cu aceeasi formula: «Sa vedem, sa ne mai gandim»… Pavlov, care era un om foarte subtire altfel, vorbea si el perfect limba engleza si franceza, a spus: «Bine, sa lasam atunci aceasta chestiune in Conferintei de Pace de la Paris, anul viitor»”.
