Apariţia arabilor şi întemeierea la începutul secolului al VI-lea a unui nou imperiu ce îşi avea originile în deşerturile Arabiei este considerat a fi unul dintre cele mai fascinante fenomene din istoria universală. În anul 570, în oraşul Mecca, se năştea cel care avea să devină mai târziu profetul Mahomed. În cursul călătoriilor sale în scop comercial, a avut ocazia să se întâlnească cu păgânismul beduinilor şi al comunităţilor urbane, dar şi cu creştinismul şi iudaismul, care l-au influenţat profund.
Respingând concepţiile păgâne ale triburilor arabe, el a început să propăvăduiască ideea existenţei unui singur Dumnezeu, creator al universului. Fiind convins că Dumnezeul său, Allah, l-a predestinat să-şi convertească concetăţenii, în conformitate cu preceptele cuprinse în cartea sfântă „Coranul“, el punea accent pe responsabilitatea morală şi socială a oamenilor, judecata de apoi, existenţa iadului şi pedepsirea celor ce păcătuiesc şi a raiului pentru sufletele celor credincioşi lui Allah şi principiilor acestuia. El și-a găsit primii discipoli în rândul claselor sociale mai sărace, opoziţia aristocraţiei bogate forţându-l să părăsească Mecca şi să se stabilească împreună cu discipolii săi la Medina.
Această fugă, din septembrie 622, a marcat o nouă eră pentru învăţăturile lui şi pentru întreaga lume arabă.
În timpul perioadei patriarhale a primilor patru califi, problema organizării şi administrării noului stat nu era încă una de actualitate. A fost o perioadă de cuceriri militare, în timpul căreia generalii şi şefii de triburi au jucat rolul principal.
Pentru probleme practice ei au apelat la maşina administrativă bizantină sau persană. Când era cuceritorilor s-a încheiat, întreaga problemă a administrării noului imperiu a revenit noii dinastii a Omayyazilor.
Prima măsură administrativă pe care au luat-o a fost împărţirea imperiului în nouă mari districte, dar, foarte curând, unele dintre acestea s-au unit, rezultând cinci vice-regate. Acestea erau: Al-Irak, cel mai important, care cuprindea cea mai mare parte a Persiei şi Arabia de răsărit, la care s-au adăugat apoi Korasan-ul, Transoxiana şi provinciile indiene Sind şi Punjab; Arabia de apus şi centrală; Al-Japhah – partea de nord a teritoriului dintre Tigru şi Eufrat, Armenia, Azerbaidjan şi părţile din estul Asiei Mici; Egiptul de sus şi de jos; Africa (vestul Egiptului), Spania, Sicilia şi insulele apropiate.
Dându-şi seama de eficacitatea instituţiilor înfiinţate de bizantini, califii arabi nu numai că le-au păstrat, dar le-au şi dezvoltat în propriul lor folos. Astfel, într-o inovaţie a califului Muawiya, se poate remarca sursa de inspiraţie bizantină: pentru a reglementa corespondenţa oficială dintre califi, viceregi şi alţi funcţionari, Muawiya a creat un gen de registru care trebuia să funcţioneze ca o cancelarie de stat ca să prevină falsificarea scrisorilor califilor, acest birou trebuia să facă copii după fiecare document oficial, care urma să fie sigilat înainte de expediere.
Noua poştă de stat arabă putea să transporte rapid şi persoane oficiale, iar în cazuri de necesitate chiar şi detaşamente ale armatei. Califul Walid (705-715) a folosit-o pentru activităţile de construcţii, iar Oman al II-lea (717-720) a construit pe drumul Korasan-ului relee speciale (khans). Arabii se sprijineau pe „barid“ şi pe operaţiunile lor militare.
Prezentarea Imperiului Musulman Abbasid
Califul Abbas sau Abu-l-Abbas al Saffah (750-754) a deschis o perioadă nouă în istoria arabă, ca fondator al dinastiei abbaside care a domnit, cu intermitenţe, din anul 750 până în 1258
Dinastia abbasidă era descendentă din familia lui Abbas, unchiul profetului Muhammad, din clanul hașemiților koreișiți din Mecca. Primii califi din această dinastie au pus bazele unei societăți coerente din punct de vedere religios și economic. Instituțiile statale, juridice. administrative și militare ale califatului foloseau numai limba arabă care a devenit, astfel, limba oficială, limba de comunicare și limba de cultură a popoarelor musulmane- (Philip K. Hitti. Istoria arabilor. Traducere, note și index: Irina Vainovski-Mihai. București: Editura All., 2008) .
Între cele două dinastii, amayyadă şi abbasidă, există o diferenţă fundamentală şi anume: imperiul omayyad a fost un imperiu arab; conducătorii lui nu au reuşit să dea un caracter universal religiei lor, fapt ce s-a dovedit a fi fatal. Imperiul abbasid a fost un imperiu musulman, în care toţi care au acceptat credinţa profetului erau egali, indiferent de rasă.
De asemenea, s-a mutat şi centrul puterii politice. El nu mai era în Siria, ci în Iran şi Persia, Damascul nu mai era capitala imperiului, ci Bagdadul, acest oraş a fost construit de Al-Mausur (754-775), fratele şi succesorul lui Abbas, adevăratul fondator al Imperiului Abbasid. El a condus ca un monarh absolut şi nu a ezitat niciodată să înăbuşe orice fel de acţiuni neloiale noii dinastii. Şiiţii, care iniţial l-au sprijinit pe Abbas, au constatat, prea târziu însă, că noii califi erau, ca şi predecesorii lor, surzi la orice revendicări.
În timpul perioadei abbasiale, poşta de stat a cunoscut o mare dezvoltare, constituind o trăsătură de bază a guvernării. Istoricii arabi îl numesc pe califul Harun -Al-Rashid (786-809) ca fiind cel care a reorganizat pe noi baze serviciul poştal (barid).
Hārūn al-Rashīd , integral Hārūn al-Rashīd ibn Muḥammad al-Mahdī ibn al-Manṣūr al-ʿAbbāsī , (născut în februarie 766 / martie 763, Rayy , Iran – decedat la 24 martie 809, Ṭūs), al cincilea calif al ʿAbbāsid dinastia (786–809), care a condus Islamul la zenitul imperiului său cu un lux în Bagdad memorializat în The Thousand and One Nights ( The Arabian Nights Entertainment ). https://www.britannica.com/biography/Harun-al-Rashid (Accesat la 10/08/2021)
Barid-ul era condus de un şef de poştă, numit Sahib-al-Barid. Releele poştale numite „Sikka“ erau amplasate la distanţe între 12 şi 24 km, descrierea detaliată a tuturor reţelelor poştale fiind păstrate la oficiile poştale din Bagdad. Acestea indicau nu numai staţiile sau releele poştale, dar şi distanţele dintre ele, putând fi consultate atât de oficialităţi, cât şi de negustori, călători şi pelerini la locurile sfinte de la Mecca şi Medina. Drumurile poştale legau Bagdadul de cele mai îndepărtate puncte ale imperiului.
Cel mai cunoscut drum, important în special pentru relaţiile comerciale cu Orientul Îndepărtat, a fost aşa-numitul drum Korasan, care lega Bagdadul cu oraşele de frontieră de pe Sâr-Daria şi graniţele Chinei. Califii se îngrijeau nu numai de releele de poştă, dar şi de confortul şi securitatea pelerinilor. În acest scop au fost ridicate nenumărate caravanseraiuri prevăzute cu fântâni şi rezervoare de apă. Datorită importanţei obţinerii rapide de informaţii despre situaţia de dincolo de frontieră, s-au înfiinţat staţii de poştă în imediata apropiere a acestora.
În afară de agenţii secreţi ai sistemului poştal, califii aveau în serviciul lor un mare număr de spioni şi informatori.
Al-Mansur, cel mai fără scrupule conducător abbasid, a recrutat în reţeaua sa de spionaj comercianţi şi negustori ambulanţi, care, pentru a-şi vinde marfa, contactau la domiciliu numeroşi cetăţeni fără ca aceştia să-şi dea seama că adevăratul scop al vizitei putea să fie cel de a-i spiona. De asemenea, avea în solda sa călători care acţionau ca detectivi. Aceşti agenţi erau împuterniciţi cu supravegherea persoanelor oficiale şi a funcţionarilor din capitală, chiar şi a vizirului. Se pare că ei erau subordonaţi unui director special numit „Khaibar“, care era independent de şeful poştei. Această funcţie era încredinţată de obicei eunucilor sau emirilor, cărora califii le acordau o încredere deosebită.
Poliţia arabă era o altă instituţie importantă a guvernului. Şeful ei era în acelaşi timp şi şeful gărzii regale şi era numit de vizir. El era răspunzător pentru ordinea şi siguranţa publică în capitală şi în provincii. Puterile sale erau mai mari decât cele ale cadiului (judecător), putând să acţioneze chiar la o simplă suspiciune şi ameninţa cu pedeapsa înainte ca dovada vinovăţiei să fi fost evidentă. Ca regulă generală, în directa sa jurisdicţie cădeau doar clasele inferioare şi cei suspecţi de încălcarea legii.
În fiecare oraş mare există o secţie de poliţie al cărei şef (muhtasib) era numit, de către calif sau vizir, dintre cetăţenii de vază ai oraşului. Avea rang militar şi pe lângă sarcinile de poliţist îndeplinea şi pe cele de magistrat.
Un alt mijloc de obţinere rapidă a informaţiilor îl constituiau porumbeii voiajori. În timpul războiului cu sectanţii revoluţionari, din anul 927, viitorul vizir Ibn Muglah a postat un om în oraşul Anbar cu 50 de porumbei, de unde informaţiile trebuiau transmise la Bagdad la intervale regulate de timp. Dar chiar şi acest mod de transmitere era nesatisfăcător. Deci, Muglah a înfiinţat o staţie de poştă pentru primirea porumbeilor la Aqarquf compusă din 100 de oameni şi 100 de porumbei, care trebuiau să ducă informaţii din oră în oră.
Despre importanţa dată serviciilor de informaţii se găsesc dovezi interesante în tratatul asupra artei guvernării scris de Nazam al-Mulk, vizirul sultanului Malik Shah (1073-1092).
Serviciile de informaţii din Imperiul Mameluc
La sfârşitul perioadei abbaside, conducătorii Egiptului au devenit tot mai dependenţi de garda lor, compusă din sclavi eliberaţi de origine turcă şi cumană, denumiţi mameluci. În cele din urmă, în 1250, mamelucul Aybak a devenit conducătorul titular şi fondatorul dinastiei mamelucilor.
Perioada Abbasida este considerată o epocă de aur pentru Islam. Califii abasizi au sponsorizat mari artiști și oameni de știință și au fost traduse în arabă mari texte medicale, astronomice și științifice din perioada clasică din Grecia și Roma, salvându-i de pierderea lor. Între 1261 și 1517, califii abasizi supraviețuitori au trăit sub stăpânirea mamelucilor în Egipt, având un control mai mult sau mai puțin asupra chestiunilor religioase, având în același timp puțină sau deloc putere politică. Ultimul calif Abbasid , Al-Mutawakkil III, ar fi predat titlul sultanului otoman Selim. https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/istorie-%C8%99i-cultur%C4%83/what-was-the-abbasid-caliphate-195293(Accesat la 10/08/2021)
După 10 ani de lupte intestine, la conducerea dinastiei a venit mamelucul Baybars (1260- 1277), care a iniţiat o eră nouă în dezvoltarea Egiptului şi Siriei, fiind considerat cel mai mare conducător mameluc şi întemeietorul de drept al dinastiei acestora. El a reorganizat armata, a reconstruit flota şi a întărit fortăreţele din Siria. Contribuţia sa cea mai importantă adusă la administrarea imperiului a fost refacerea vechiului sistem de informaţii arab bazat pe un serviciu poştaş regulat.
În tratatul „Al Tarif” asupra guvernării şi statului, scris de al – Oman în 1348, acesta furnizează detalii despre reînfiinţarea de către Baybars a poştei de stat. După ce şi-a întărit suveranitatea asupra Egiptului şi Siriei, până la Eufrat, Baybars a reorganizat noile provincii şi a numit un prefect, un vizir şi un secretar de stat pentru Damasc.
Autorul tratatului dezvăluie că secretar al cancelariei a fost numit unchiul său, Sharat Ad- Din. Înaintea plecării la Damasc, noul secretar s-a prezentat la sultan pentru instrucţiuni. Acesta şi-a exprimat dorinţa de a primi în mod regulat informaţii cât mai proaspete, în special referitoare la mişcările mongolilor şi francilor (cruciaţilor): „Fă în aşa fel încât să nu treacă zi sau noapte fără să-mi parvină un raport de la dumneata).”
Sharat Ad- Din i-a amintit sultanului că pentru realizarea acestui lucru este necesară refacerea poştei de stat. Astfel, noua poştă a devenit o instituţie mai bine organizată şi mult mai complicată. În primul rând ea era pusă exclusiv în slujba sultanului, ca serviciu rapid de informaţii.
Nu mai avea nimic în comun cu interesele comerciale sau economice, primind un caracter pur militar şi administrativ. Poşta era mijlocul prin care sultanul îşi trimitea poruncile în toate colţurile imperiului; rechema emirii şi trimitea reprezentanţi diplomatici; era informat despre pericolul unor mişcări subversive, fiind de o importanţă capitală pentru luarea hotărârilor de către şeful statului.
Curierii erau dintre susţinătorii sultanului, persoane corespunzătoare pentru asemenea sarcini confidenţiale, numiţi „baridi”. Aceştia trăiau în „Citadela” din Cairo, fiind gata oricând să îndeplinească poruncile sultanului. Ei purtau o placă de argint pe sub un fular lung galben care flutura în vânt, putând fi astfel recunoscuţi de la mare distanţă. Releele de poştă erau prevăzute cu cai şi alte facilităţi necesare curierilor. Acest serviciu de informaţii funcţiona foarte bine, un mesaj din Damasc putând să ajungă la Cairo în cel mult 4 zile, iar în cazuri de urgenţă maximă chiar în două zile.
Deşi serviciul poştal era destul de rapid, Baybars era interesat să primească informaţiile şi mai repede, în cazul vreunei stări de urgenţă. Deci el a reînfiinţat poşta cu porumbei călători. Pentru a completa aceste două servicii de informaţii, sultanul a introdus semnalizarea optică, ce avea înainte de toate un caracter militar.
Succesorii lui Baybars au continuat politica acestuia, folosind şi aducând îmbunătăţiri sistemului poştal. În timpul domniei lui Al-Malin -Al-Nasir- Muhammad (1309-1340) s-a întărit puterea sultanului. El a desfiinţat funcţia de „vizir”, acordând puteri depline secretarului de stat. Acest transfer de puteri administrative din mâna vizirului în ce a secretarului de stat, care nu era un „om de arme”, ci un intelectual versat în tradiţiile birocratice, a fost, în multe cazuri, benefic pentru exercitarea controlului asupra imperiului.
Conducerea poştei de stat se afla în mâinile secretarului de stat, care a făcut unele modificări în procedura de trimitere a curierilor şi de prezentare a mesajelor lor sultanului. Secretarul de stat elibera curierilor un document de identitate şi un ordin scris al sultanului, prin care erau împuterniciţi să folosească transportul prin poştă, specificându-se, în acelaşi timp, şi numărul de cai pe care-i puteau folosi.
Numele curierului, scopul misiunii sale şi ora plecării erau consemnate într-un registru special, păstrat la cancelarie. Primirea mesagerului de către sultan era mult mai solemnă. Secretarul de stat prezenta şi citea mesajul în prezenta altor curieri. Devenise un obicei ca mesagerii sosiţi în timpul nopţii să nu intre în oraş decât dimineaţa, când erau introduşi la sultan.
Pe lângă funcţia de transmitere a informaţiilor, poşta mai avea încă o sarcină care nu avea nimic comun cu transmiterea de informatii, şi anume transportul zăpezii de la Damasc la Cairo, necesară pentru răcirea băuturilor sultanului. Aceasta arată că poşta era socotită o instituţie care îndeplinea toate nevoile şi capriciile sultanului.
După moartea sultanului Nasir, în 1340, intrigile şi ambiţiile mamelucilor au dus la dezorganizarea vieţii politice a imperiului, producând o stare de anarhie atât în plan administrativ, cât şi social. În această situaţie organizarea poştei s-a deteriorat rapid, iar invazia mongolilor sub conducerea lui Timur Lenk, în anul 1400, i-a dat lovitura de graţie. Poşta de stat încetând să funcţioneze în timpul domniei lui Al Mu’Ayyad Shaykh (1412-1421).
Sursa Francis Dvornik: Începuturile serviciilor de informații – Orientul Apropiat antic, Persia, Grecia, Roma, Bizanț, Imperiile musulmane arabe, Imperiul Mongol, China, Cnezatul Moscovei, Meteor Press, 2021 (traducere şi prelucrare Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974. Origins of Intelligence Services, Francis Dvornik, Rutgers University Press, New Jersey, 1974
