Unul dintre strămoșii noștri de referință este împăratul Traian, cel care, prin forța militară de care a dispus, a reușit să includă provincia Dacia în arealul civilizației romane. Așa se face că prin rădăcinile și trunchiul identității noastre naționale a circulat mereu seva latină, romanitatea fiind elementul esențial al unității lingvistice și culturale a poporului român. Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care a condus Imperiul Roman de Răsărit în perioada 912 – 956, spunea în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului”, făcând referire la populația de la nord de Dunăre, că: „se mai numesc și romani pentru că au venit din Roma”, iar Ioan Kynnamos, secretarul împăratului Manuel Comnenul, în lucrarea „Epitome”, spune despre aceiași locuitori: „sunt coloni veniți demult din Italia”.
Cel care avea să-și lege numele de însăși apariția și existența poporului român a fost primul împărat al Imperiului Roman provenit din afara Italiei. Traian, pe numele său complet Caesar Marcus Ulpius Nerva Traianus, s-a născut la 18 septembrie anul 53 d.Hr., pe teritoriul Spaniei de astăzi, într-o așezare numită Italica. Tatăl său, pe nume Marcus Ulpius Traianus, era senator roman și un conducător militar apreciat, iar mama sa, pe nume Marcia, era o aristocrată romană. El a urmat cariera militară a părintelui său, însoțindu-l în mai multe misiuni și campanii militare, devenind la un moment dat ofițer sub comanda propriului tată.
Datorită calităților sale se face remarcat pe câmpul de luptă, devenind unul dintre cei mai apreciați comandanți militari. Pentru Imperiul Roman zona Rinului era extrem de dificilă, triburile germanice creând mari probleme armatelor romane. Cu toate acestea, Traian și-a condus armata spre victorie, în anul 88/89 d.Hr., atunci când o răscoală în Germania Superior, condusă de Saturninus, punea în pericol imperiul condus la acea vreme de împăratul Domițian. Ulterior, Traian va fi numit guvernator al provinciei Germania Superior.
După asasinarea împăratului Domițian, pe scaunul imperial de la Roma ajunge un senator în vârstă și fără ascendență regală, pe nume Nerva. Simțind că nu va domni mult – a stat pe tronul imperiului doar doi ani, între 96-98 d.Hr. – împăratul Nerva l-a adoptat pe Traian, în anul 97 d.Hr., considerându-l demn de a-i fi urmaș. La moartea împăratului, fiul adoptiv Traian nu se duce la Roma imediat pentru a fi încoronat, ci pleacă într-un tur de inspecție a trupelor care apărau frontierele statului la Dunăre și Rin. Mai mult de atât, la venirea spre Roma renunță la costumul tradițional și la cortegiul militar care îl însoțea și intră pe jos în cetate. Acest mod de a intra în capitala imperiului reprezenta o tradiție străveche, dar pe care predecesorii lui Traian nu au respectat-o. Procedând în acest mod Traian a fost extrem de iubit de populația Romei și de soldați.
Guvernarea noului împărat a fost marcată de o serie de reforme. Spre deosebire de administrațiile anterioare Traian a redus efectivele Curții Imperiale. A descentralizat actul de guvernare permițând conducătorilor provinciilor să ia decizii proprii, împăratul fiind informat doar despre cele de importanță majoră. A reformat sistemul instanțelor de judecată, a limitat atribuțiile Gărzii Pretoriene, a perfecționat sistemul social denumit „Alimenta” și i-a alungat din Roma pe pantomimii care provocau dezordine. A avut o atitudine modestă și a manifestat mult respect față de instituțiile, cetățenii și oamenii simpli ai Romei.
Nemulțumit de tratatul de pace încheiat de Domițian cu Decebal, pe care îl considera umilitor pentru imperiu, Traian sporește numărul efectivelor de la frontiera Dunării, iar în vara anului 101 d.Hr. trece fluviul, pe un pod de vase, cu intenția de a cuceri Dacia. Prima confruntare dintre cele două armate are loc la Tapae, unde oastea lui Decebal este înfrântă. Traian ocupă Țara Hațegului și staționează aici până după trecerea iernii.
Retras în munți Decebal se aliază cu sarmații, sciții roxolani și bastarnii și declanșează un atac surpriză în Moesia Inferior, în iarna lui 101-102 d.Hr., sperând ca Traian să-și mute legiunile din Țara Hațegului, pentru a apăra garnizoanele din Dobrogea. Strategia regelui dac nu a dat roade, deoarece Traian a mobilizat alte trupe și a reușit să câștige bătălia decisivă de la Adamclisi. Pierderile au fost foarte mari și de o parte și de alta, iar Decebal a fost obligat să se retragă.
În primăvara lui 102 d.Hr. romanii reiau ofensiva în zona Munților Orăștie și cuceresc Cetatea Costești, iar Decebal cere pace. Împăratul roman este de acord, dar îi fixează condiții foarte dure. Regele dac era obligat să dărâme zidurile cetăților, să predea armele, mașinile de război, meșterii și instructorii militari, să nu primească pe teritoriul Daciei fugari din imperiu, să renunțe la orice politică externă.
Întrucât Decebal nu respectă angajamentele luate prin tratatul de pace împăratul roman Traian revine în Dacia, în vara anului 105 d.Hr. Trece Dunărea pe podul ridicat la Drobeta de arhitectul greco-sirian Apolodor din Damasc și se îndreaptă spre capitala regatului dac din cinci direcții. Cetățile protectoare Costești, Blidaru și Piatra Roșie cad pe rând. Înconjurată din toate părțile Sarmizegetusa este cucerită și distrusă de romani. Decebal se retrage, dar este ajuns din urmă de un corp de cavalerie, condus de Tiberius Claudius Maximus, și se sinucide.
Dacia stăpânită de Decebal devine provincie romană. Ultimele rezistențe dacice sunt înfrânte în vara anului 106 d.Hr., iar din acest moment romanizarea devine inevitabilă. Este punctul de la care începe procesul de formare a poporului român și implicit a limbii române. Etnogeneza românească include un interval de timp îndelungat – câteva secole – în care regăsim atât etapa stăpânirii romane, când asupra locuitorilor Daciei s-a exercitat acțiunea romanizatoare a coloniștilor, cât și pe cea a continuității daco-romane la nordul Dunării după retragerea administrației romane din provincie.
În cinstea victoriilor obținute împotriva dacilor împăratul Traian a poruncit ridicarea unor edificii și monumente. Reprezentative sunt Forumul lui Traian și Columna lui Traian din capitala imperiului și monumentul de la Adamclisi, toate putând fi vizitate și astăzi.
Strămoșul nostru Traian este, în opinia multor istorici, cel mai mare împărat al Imperiului Roman. În timpul domniei sale stăpânirea romană a avut cea mai mare întindere din istoria sa. Titulaturile de „Germanicus”, „Dacicus” și „Parthicus” vorbesc de la sine despre triumfurile sale, despre calitățile de comandant militar, dar și de priceperea sa în arta militară.
Împăratul Traian s-a făcut remarcat și din postura de administrator civil al imperiului. Numeroasele construcții publice ridicate în timpul guvernării sale sunt și astăzi mărturii vii ale implicării lui în viața cetății. La ordinul său au fost construite drumuri, poduri și apeducte. Au fost drenate „Mlaștinile Pontine” și s-a construit un port nou la Ostia.
A fost un împărat iubit de popor și respectat de clasa politică de la Roma. În semn de prețuire pentru realizările sale Senatul Roman i-a acordat, încă din timpul vieții, titlul de „Optimo Principi”, respectiv cel mai bun împărat. De asemenea, timp de patru secole după trecerea lui în neființă fiecărui nou împărat care urca pe tronul imperiului i se făcea urarea: „Felicitor Augusto, Melior Traiano”, adică i se ura să fie mai norocos ca Augusto și mai bun decât Traian, strămoșul nostru fiind considerat modelul suprem de cârmuitor.
