În fiecare an, la jumătatea lunii ianuarie, gândurile românilor se îndreaptă spre „Luceafărul poeziei românești”. Despre destinul fulgerător și nefericit al poetului s-a scris și s-a vorbit mult. Nu și despre cel al fraților acestuia, care au sfârșit – cu mici excepții – într-un mod la fel de dramatic și de timpuriu. Familia marelui nostru poet a avut parte de o soartă tristă, presărată de numeroase nenorociri. În urma acestora majoritatea membrilor au pierit mult prea devreme, fiind doborâți de boli crunte, de accidente fatale sau de gesturi suicidale.
Părinții Gheorghe și Raluca Eminovici au avut parte, în timpul vieții lor, de cele mai cumplite momente, acelea ale înmormântării a șase copii din cei unsprezece ai familiei. Trebuie să recunoaștem că nimic nu poate fi mai dureros pentru o mamă sau pentru un tată, iar soarta a fost nemiloasă cu cei doi. Pe lângă greutățile unei vieți marcate de lipsuri, suferința a zăbovit mult prea mult în casa lor. Indiferent de cauza morții dispariția prematură a fraților Eminescu a încolțit în mintea unora suspiciunea unui blestem sau a unor predispoziții ereditare. Dacă există o sămânță de adevăr în aceste speculații rămâne de văzut. Deocamdată mă rezum la prezentarea succintă a celor mai înnegurate momente din familia „geniului pustiu” al poeziei românești.
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a fost fiul cel mare al dascălului Vasile Eminovici din localitatea Călinești, județul Suceava. A fost scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustață și administrator de moșie la boierul Balș din Dumbrăveni. Acesta din urmă îl ajută să obțină titlu de sluger de la domnitorul Mihail Sturza, iar din anul 1841 este ridicat la rangul de căminar. Și-a cheltuit averea și s-a dedicat educației copiilor, având credința că băieții trebuie să dobândească o meserie practică, iar fetele o zestre valoroasă.
A fost, însă, un tată autoritar și aspru, motiv pentru care nu a avut o relație prea bună cu fiii săi. Corecțiile fizice făceau parte din metoda lui pedagogică. Cel mai afectat de comportamentul sever al tatălui a fost Nicolae, care, adeseori, se izola după o ceartă și nu comunica cu nimeni.
Gheorghe Eminovici și-a îndemnat, în permanență, băieții să aleagă profesii bănoase cum ar fi cea de ofițer sau avocat. Faptul că Mihai Eminescu și-a urmat vocația poetică și artistică l-a nemulțumit profund. Prin urmare, relația dintre cei doi a fost una încordată pentru o lungă perioadă. A murit în anul 1884, la vârsta de 72 de ani.
Mama poetului, Raluca Iurașcu pe numele de fată, s-a căsătorit cu Gheorghe Eminovici când avea 24 de ani. Era fiică de boier din ținutul Joldești, Botoșani. A fost toată viața ei casnică și s-a preocupat de creșterea copiilor. Tragedia înmormântării celor șase copii a afectat-o profund. S-a îmbolnăvit de cancer și s-a stins din viață în 1876, la vârsta de 60 de ani.
Șerban Eminovici este cel dintâi copil al familiei. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, după care a plecat la facultate în străinătate. Studiază medicina la Viena și la Erlangen în Bavaria. Nu a fost un student strălucit. Dimpotrivă. Notele și calificativele obținute au fost, mai mereu, la limita de jos a promovabilității, fapt ce i-a adus într-un an repetenția.
Încă din copilărie a avut probleme de sănătate. Suferea de tuberculoză. Neîmplinirile școlare dublate de lipsa banilor îi afectează psihicul. Este internat în ospiciul „Charite” din Berlin, iar la 29 noiembrie 1874 moare. Avea doar 33 de ani.
Nicolae Eminovici este cel de-al doilea copil al familiei. Nici el nu a strălucit la carte în timpul gimnaziului. Cu toate acestea studiază dreptul la Sibiu, iar la absolvire își găsește un loc de muncă la un avocat din Timișoara.
Era o fire introvertită și sensibilă, fiind adeseori abătut. Contractează o boală venerică și renunță la slujbă. Se întoarce în Ipoteștiul natal unde lucrează în agricultură alături de tatăl său. Acesta din urmă nemulțumit de faptul că băiatul s-a întors la coarnele plugului în loc să-și urmeze cariera de avocat l-a terorizat mereu numindu-l „Neculai cel prost”.
După moartea tatălui său, în anul 1884, Nicolae Eminovici se sinucide prin împușcare în locuința de la Ipotești. Avea 41 de ani.
Iorgu Eminovici, cel de-al treilea copil al familiei, semăna fizic cu mama sa, după unii autori izbitor de mult cu fratele său mai mic, Mihai. Era înalt, chipeș și aprig la minte. Îi face pe plac tatălui, urmând o carieră militară. Este admis la Academia Militară din Berlin, unde este foarte apreciat de dascăli și comandanți. După un examen, în care îi uimește pe ofițerii din comisie prin răspunsurile date, este luat de mareșalul Moltke sub protecția sa. Moare surprinzător la numai 29 de ani. În legătura cu decesul său s-a păstrat până în ziua de azi un mister, deoarece există mai multe surse, majoritatea divergente. Unele susțin că tânărul ofițer ar fi murit în urma unei căzături de pe cal. Altele dau drept cauză a decesului o răceală puternică. Și, în fine, ultima variantă care a fost avansată este sinuciderea. Caragiale, într-una din scrierile sale, susține că a aflat chiar de la Mihai Eminescu că fratele său Iorgu și-ar fi tras un glonte în cap.
Al patrulea fiu al familiei Eminovici s-a numit Ilie. A fost cel mai atașat de Mihai dintre frați. Au crescut împreună – fiind apropiați ca vârstă – și au fost cei mai buni parteneri de joacă. Firi vesele amândoi s-au legat sufletește unul de celălalt încă din primii ani ai copilăriei. Este admis la Școala de Medicină „Carol Davila”, dar trimis într-o misiune în străinătate se îmbolnăvește de tifos și moare la numai 17 ani.
Ruxandra Eminovici, prima fată din familie, decedează prematur, după unele surse la doar câteva zile de la naștere, după altele la vârsta de un an. Nu există informații certe cu privire la data și cauza morții ei.
Maria Eminovici a venit pe lume în anul 1848. Nici ea nu a avut parte de o viață lungă, murind, tot din cauze necunoscute, la vârsta de 7 ani și jumătate.
La 15 ianuarie 1850 se naște marele poet. Era al șaptelea copil. Despre destinul său și mai ales despre modul în care a murit în ziua de 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, în Sanatoriul de Boli Mintale a doctorului Șuțu din București s-a scris și, cu siguranță, se va mai scrie mult, motiv pentru care n-am să dezvolt subiectul.
Aglaia Eminovici este cel de-al optulea copil. Are aceleași înclinații artistice ca fratele Mihai. S-a măritat de tânără, la 18 ani, cu profesorul de pedagogie Ioan Drogli, dascăl la Școala normală de învățători din Suceava. Împreună au doi băieți. După moartea soțului se recăsătorește cu un ofițer austriac pe nume von Gareiss. Moare la vârsta de 48 de ani în urma unei afecțiuni a glandei tiroide, cunoscută sub denumirea de boala „Basedow”.
Harieta Eminovici s-a născut cu o infirmitate, care o va chinui toată viața. Se deplasa greu cu ajutorul unor proteze metalice. A rămas în amintirea tuturor ca sora care l-a îngrijit pe Mihai Eminescu, când acesta stătea la Botoșani și era bolnav, târându-se uneori pe coate și genunchi pentru a-i oferi alinare. A scris la rândul ei poezii și era fascinată de talentul fratelui ei. Pe toți cei care nu-i acordau respectul cuvenit îi apostrofa fără menajamente. N-a suportat-o pe Veronica Micle, căreia îi spunea „bălăuca” sau „berecheta”, deoarece o considera vinovată de suferințele și bolile fratelui Mihai. A murit la doar 36 de ani.
Matei Eminovici este copilul care, în mod paradoxal, trăiește cel mai mult și spun aceasta întrucât a luptat în Războiul de Independență din 1877-1878. A absolvit Institutul Politehnic din Praga și a ajuns ofițer în armata română, cu gradul de maior. Este unicul dintre frați care a lăsat urmași cu numele de Eminescu. A murit la vârsta de 73 de ani.
Ultimul fiu a fost Vasile, care în tradiția nefericită și în destinul tragic al familiei Eminovici moare la vârsta de un an și jumătate.
Aceasta este pe scurt povestea sfâșietoare a familiei lui Mihai Eminescu. O istorioară tristă și plină de lacrimi, care te învăluie într-o atmosferă sumbră și îți provoacă o durere lăuntrică ori de câte ori o parcurgi. Și astăzi, și mâine, și oricând. Pentru că, așa cum spunea și poetul: „Totul este mărginit. Nu și durerea…”
