Pentru istoria poporului nostru Iuliu Maniu reprezintă unul dintre cele mai importante repere morale din întreaga societate românească interbelică. Un exemplu de om politic devotat cauzei națiunii române, un model de luptător pentru drepturile și libertățile românilor transilvăneni, un etalon de curaj și demnitate în fața dușmanului asupritor.
Dintre toți oamenii de stat care s-au perindat la conducerea țării de la făurirea României Mari și până în zilele noastre, Iuliu Maniu se situează printre cei mai de seamă având în vedere comportamentul său politic și social, atitudinea sa profund anticomunistă și antisovietică, dar și bătălia sa neînfricată pentru scoaterea Ardealului de sub exploatarea Imperiului Austro-Ungar și alipirea lui la patria-mamă.
După înfăptuirea Marii Uniri a fost cel mai aprig apărător al democrației și al statului de drept, luptând cu ardoare și consecvență împotriva tendințelor autoritare ale unor decidenți politici, fapt care l-a plasat în conștiința publică în postura de cel mai vocal, mai energic și mai redutabil lider al opoziției interbelice. A avut mai multe discuții în contradictoriu cu marele om politic liberal Ionel Brătianu, pe care îl aprecia foarte mult, dar căruia îi reproșa autoritarismul cu care își conducea partidul și faptul că se înconjura numai de oameni slabi, incapabili să i se opună sau să exprime un punct de vedere diferit.
Reacțiile și conduita sa politică au păstrat, însă, decența specifică unui conducător educat și manierat, a unui fruntaș distins care, prin cunoștințele și calitățile sale, s-a duelat în opinii cu opozanții săi în limitele respectului și a bunei-cuviințe. În acest sens, a rămas memorabilă atitudinea sa în favoarea mareșalului Antonescu și răspunsul dat în fața instanței de judecată, știut fiind faptul că cei doi politicieni au avut numeroase divergențe. El le-a spus judecătorilor: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.
Iuliu Maniu este descendent, pe linie paternă, al marelui revoluționar și profesor sălăjean Simion Bărnuțiu. S-a născut în Șimleu Silvaniei, la 8 ianuarie 1873. Prima parte a copilăriei și-a petrecut-o în această așezare urbană, dar și în casa părintească din satul Bădăcin, după care a urmat cursurile școlii primare în orașul Blaj. A absolvit Liceul Reformat Calvin din Zalău, apoi și-a început studiile universitare în domeniul juridic la Cluj, pe care le-a continuat la Budapesta și Viena, devenind doctor în drept, în anul 1896.
După acest periplu universitar în Regatul Austro-Ungar se întoarce în Ardeal și se stabilește la Blaj, unde devine jurisconsultul Mitropoliei unite și dascăl la Academia Teologică Greco-Catolică. În paralel cu aceste preocupări profesionale se înscrie în Partidul Național Român și începe o intensă activitate politică în calitate de susținător al drepturilor și libertăților românilor transilvăneni. În scurt timp este promovat în echipa de conducere a partidului, iar în anul 1906 este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta ca reprezentant al românilor din Comitatul Alba.
Între 1915 și 1918 este încorporat de armata austro-ungară și trimis pe frontul din Italia. După lăsarea la vatră, revine în Transilvania și își reia activitatea politică în favoarea conaționalilor săi. Este trimis de liderii partidului la Viena, în toamna anului 1918, pentru a negocia cu autoritățile imperiului drepturile românilor din Transilvania. Cu acest prilej înființează la Viena, la 30 octombrie 1918, Consiliul Național al Românilor din Transilvania în cadrul căruia îi regăsim pe Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Theodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida Voievod, Aurel Vlad.
Îngrijorați de acțiunile Partidului Național Român și a liderilor acestuia conducătorii maghiari vin cu tot felul de propuneri și facilități acordate populației române din Transilvania, dar numai în cadrul Regatului Ungar. În timpul negocierilor, care au avut loc la Arad, în ziua de 14 noiembrie 1918, între reprezentanții Consiliului Național al Românilor din Transilvania și Oszkár Jászi, reprezentatul guvernului ungar, Iuliu Maniu îi comunică acestuia decizia românilor transilvăneni de a se uni cu frații lor de dincolo de Carpați și implicit alipirea Transilvaniei la Regatul României.
A urmat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din ziua de 1 Decembrie 1918, unde Iuliu Maniu s-a aflat printre organizatori. În Consiliul Dirigent, desemnat de Marea Adunare să administreze problemele românilor transilvăneni, Iuliu Maniu este ales ministru-prezident, echivalent cu cel de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne. După cum se știe recunoașterea internațională a trecerii Ardealului în componența României s-a făcut după un an și jumătate, respectiv la 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, când Ungaria recunoștea independența și granițele noilor state constituite sau întregite în 1918. Prin urmare, activitatea Consiliului Dirigent a fost extrem de importantă în gestionarea problemelor românilor din Transilvania. De exemplu, în acel moment în Ardeal erau doar trei licee pentru români. Iuliu Maniu este cel care s-a implicat activ în aducerea unor învățători și absolvenți de liceu, care în urma unui curs de trei luni și-au asumat rolul de profesori pentru confrații din Ardeal. Tot el s-a preocupat de înființarea unei universități românești la Cluj, reușind să convingă o serie de personalități ale vremii să vină să predea în acest așezământ, dintre care aș aminti: Victor Babeș, Emil Racoviță și Sextil Pușcariu.
La 10 octombrie 1926 Partidul Național Român fuzionează cu Partidul Țărănesc, iar Iuliu Maniu devine președinte. Noua formațiune politică se numea Partidul Național Țărănesc, un partid care va marca viață politică românească alături de Partidul Național Liberal. În perioada interbelică cele două grupări politice vor alterna la guvernare și se vor duela pe tărâmul ideilor și măsurilor legate de administrarea țării.
Iuliu Maniu fost de trei ori prim-ministru al României, în perioadele 10 noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie 1930-19 octombrie 1930 și 20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933. O privire asupra contextului politic intern și internațional al acelei perioade ne dezvăluie o serie de probleme grave, cea mai nimicitoare fiind criza economică mondială din perioada 1929-1933, care a detonat sistemul economic mondial și orânduirea capitalistă. Începută în S.U.A., criza s-a răspândit cu repeziciune în toate statele, iar pentru țara noastră acest dezastru economic mondial a însemnat o scădere a exporturilor cu 25%, a producției miniere cu 53% și a producției agricole cu 43%. La acest cataclism internațional se adaugă neîntreruptele dispute politice interne pentru putere și deteriorarea relației cu regele Carol al II-lea, care l-a mințit și i-a înșelat așteptările, în ciuda susținerii puternice de care s-a bucurat din partea lui Maniu la revenirea în țară. Demisionând din poziția de prim-ministru și rupând definitiv legătura cu regele Carol al II-lea, politicianul ardelean a demonstrat tuturor că pentru el puterea politică nu este un scop în sine.
În ciuda atâtor piedici, în scurtele sale mandate, Iuliu Maniu a adoptat o serie de măsuri cu efecte pozitive asupra bunăstării poporului dintre care se remarcă: dreptul la vot pentru prima dată în istoria țării pentru femei, stabilizarea monetară, îmbunătățirea regimului agrar și a situației țăranului român, dotarea și modernizarea armatei române, încheierea unor acorduri și tratate internaționale pentru reducerea efectelor crizei economice mondiale și pentru asigurarea integrității statale.
Lupta sa pentru apărarea democrației a continuat și după venirea comuniștilor la putere. S-a folosit de toate oportunitățile și mijloacele legale pentru a protesta împotriva noului regim autoritar, iar gesturile sale l-au costat viața. Ultimii ani i-a petrecut în pușcăriile comuniste din Galați și Sighet. A trecut la cele veșnice pe 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor, undeva la periferia orașului Sighetu Marmației.
A fost un om politic respectat de oponenții lui. Se știe că regele Carol al II-lea a dispus eliminarea fizică a lui Maniu, dar ministrul de interne de la acea vreme, Armand Călinescu, a refuzat să pună în aplicare voința regelui. De asemenea, ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop i-a spus lui Antonescu că în Germania un om politic precum Maniu ar fi fost demult spânzurat, dar mareșalul s-a opus spunându-i că este foarte apreciat în țară și în special în Ardealul său natal, pentru că a fost principalul artizan al unirii Transilvaniei cu Regatul României. Însă cea mai clară dovadă a respectului de care se bucura Iuliu Maniu în fața adversarilor săi politici vine din partea lui Barbu Știrbey, confidentul reginei Maria și unul dintre cei care i s-a opus în nenumărate rânduri. El a spus despre Iuliu Maniu, în februarie 1931, citez: „Este primul nostru om de stat”.
