Secole de-a rândul statutul țăranului român aservit a fost unul năpăstuit, de ființă osândită la munci istovitoare în beneficiul stăpânului său. Indiferent că vorbim de rumânii din Valahia, de vecinii din Moldova sau de iobagii din Transilvania soarta lor era aceeași. Starea acestora de dependență față de jupân îi obliga să presteze tot felul de servicii înjositoare și îi constrângea să ducă o viață la limita de jos a existenței. De aceea, din când în când, au avut curajul și puterea de a se răscula, de a lupta împotriva asupritorului, cu dorința de a pune capăt unui trai apăsător înțesat de umilințe și suferințe.
În Transilvania majoritatea iobagilor erau români. Aici, pe timpul stăpânirii maghiare sau austro-ungare, până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval, românii erau considerați o națiune tolerată, exclusă de la orice formă de participare politică sau socială. Cei care beneficiau pe deplin de drepturile și libertățile sociale erau maghiarii, sașii și secuii. Nu întâmplător atunci când izbucnea o revoltă cei mai mulți participanți erau români.
Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea Transilvania era un principat administrat de un guvernator al Imperiului Habsburgic. Soarta iobagilor români era una foarte grea, ei fiind categoria socială cea mai exploatată. Prin urmare, ridicarea la luptă împotriva exploatatorului a fost o consecință firească a traiului necăjit și al nedreptăților îndurate din generație în generație.
Muncile foarte grele în minele și topitoriile deținute de nobilime, la tăiatul și transportul lemnului sau pe ogor în zilele de robotă îi sleiau de puteri pe țăranii înrobiți. Pe lângă birul în muncă aceștia erau obligați și la birul în produse și bani. Era o exploatare cruntă peste care se suprapunea faptul că nu aveau acces la educație, religie și asistență medicală. Duceau un trai împovărat de obligații și suferințe, fiind la voia stăpânului până și dreptul la căsătorie.
Pe fondul acestei vieți mizere în sufletul celor oropsiți s-a acumulat o grămadă de nemulțumiri. Amărăciunea lor spusă prin viu grai în fața stăpânilor austrieci și maghiari prin intermediul delegațiilor conduse de Nicola Ursu nu au avut efectul dorit, însă, la începutul anului 1784 s-a întrezărit o speranță și pentru ei. Atunci împăratul Iosif al II-lea a dat o conscripție militară, un decret în care se spunea că cei care se înscriu voluntar în trupele de grăniceri ale imperiului primesc o serie de facilități, cum ar fi libertatea față de stăpân, scutiri de taxe și chiar pământul pe care îl lucrau. Pentru țăranul obidit era o imensă oportunitate spre o viață mai bună, motiv pentru care mii de iobagi au luat cu asalt centrele de recrutare.
În fața unei asemenea măsuri nobilimea s-a văzut descoperită, riscând să-și piardă toate privilegiile. Principala forță de muncă de pe domeniile lor dispărea. Rămâneau pur și simplu fără posibilitatea de a-și gestiona activitățile pe moșiile pe care le dețineau. În plus, cei pe care i-au asuprit până mai ieri primeau arme, un aspect deloc de neglijat în condițiile în care relațiile dintre exploatator și exploatat erau extrem de tensionate. Prin urmare, cu ajutorul guvernatorului Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal, nobilimea transilvăneană a solicitat Curții de la Viena să anuleze prevederile documentului. Fără să primească vreun răspuns au trecut la acțiune și au comunicat țărănimii obligația de a se întoarce la muncă, sub sancțiunea unor pedepse aspre, în caz de refuz.
Măsura de anulare a înrolării în trupele de grăniceri în schimbul unor avantaje i-a nemulțumit profund pe țărani. Au considerat-o ca pe o nouă formă de batjocorire și de umilire din partea stăpânilor și s-au răsculat. În fruntea lor s-au aflat trei lideri locali cunoscuți după porecle ca Horea, Cloșca și Crișan. Cel dintâi avea numele de Vasile Ursu Nicola. I se zicea Horea, pentru că avea obiceiul să cânte cu multă dibăcie din fluier. Cel de-al doilea se numea Ion Oargă, dar i se spunea Cloșca pentru că era foarte harnic, un gospodar de frunte al locului. În fine, cel de-al treilea se numea Marcu Giurgiu, dar lumea îl știa de Crișan pentru că în locul său natal curgea Crișul Alb.
Răscoala a avut ca punct de plecare Târgul săptămânal de la Brad, unde în ziua de 28 octombrie 1784 Crișan le aduce la cunoștință țăranilor faptul că Horea a fost la Viena și are a le comunica noi porunci de la împărat. Drept urmare îi îndeamnă să participe la o întâlnire în ziua de 31 octombrie, la Biserica din Mesteacăn. În ziua stabilită s-au adunat în jur de 600 de iobagi, cărora Crișan le-a spus că împăratul s-a învoit ca ei să-și decidă singuri soarta și îi așteaptă să se înscrie ca grăniceri în regimentele împărățești.
Deciși să lupte pentru beneficiile oferite de împărat iobagii, sub conducerea lui Crișan, pornesc spre Alba-Iulia pentru a se înrola. Pe drum s-au oprit în localitatea Curechiu din județul Hunedoara, cu gândul de a se odihni și înnopta. Aflând de acțiunea țăranilor autoritățile comitatului Zarand au trimis o gardă militară pentru a-i opri și pentru a-l reține pe liderul lor. Intervenția, însă, se soldează cu dezarmarea ostașilor și reținerea celor doi prefecți aflați în fruntea detașamentului.
Reacția nobililor împotriva țăranilor i-a stârnit și mai tare. De la acest prim conflict armat acțiunile iobagilor capătă forma unei răscoale, mulțimea manifestându-se cu violență față de nobili. Ajunsă în localitatea Crișcior ceata de țărani ia cu asalt conacele boierilor. Sunt uciși toți nobilii care le ies în cale. Furia răsculaților devine de nestăvilit. A urmat localitatea Brad, unde soarta nobililor care se împotriveau a fost aceeași. La fel și cea a clădirilor devastate și distruse de răzvrătiți.
În zilele următoare mișcarea de revoltă se extinde în localitățile din zonă, cu precădere în Valea Mureșului, Valea Streiului și în Țara Hațegului, apoi cuprinde zona Aradului, Sibiului și Maramureșului, iobagilor români alăturându-li-se mineri, meșteșugari, dar și țărani maghiari și sași. La 5 noiembrie 1784 oștirea răsculaților atacă orașul Deva, însă acțiunea este sortită eșecului.
Având în vedere amploarea rebeliunii și riscurile la care erau expuse familiile și proprietățile nobililor autoritățile încheie armistiții cu răsculații. Scopul ascuns al acestor înțelegeri era să câștige timp. Iarna se apropia, iar capacitatea de luptă a rebelilor se diminua. Strategia a dat roade. După o nouă înfruntare armată, la 7 decembrie, în localitatea Mihăileni, iobagii sunt înfrânți, iar liderul acestora, Horea, le cere supraviețuitorilor să se retragă la casele lor până în primăvară, când vor reaprinde flacăra revoltei.
Profitând de acest răgaz autoritățile au declanșat o vânătoare a liderilor răscoalei soldată cu arestarea lui Horea, Cloșca și Crișan. Acest lucru a fost posibil ca urmare a trădării venite din partea unor apropiați. Toți trei au fost închiși la Alba-Iulia în așteptarea judecății. Crișan se spânzură în celulă cu nojițele de la opinci, iar Horea și Cloșca sunt condamnați la moarte prin zdrobirea cu roata, cea mai cumplită formă de suprimare prevăzută de Codex Theresianum. Sentința a fost pusă în aplicare în ziua de 28 februarie 1785, pe Dealul Furcilor din Alba-Iulia. La momentul execuției au fost obligați să participe din satele răsculate 2.515 iobagi.
Descrierea împrejurărilor în care cei doi capi ai răscoalei au fost supuși pedepsei este terifiantă. Cruzimea manifestată de călău și modul de batjocorire a trupurilor îți induce și după atâția ani o stare de groază. Sacrificiul acestor răsculați nu a fost în zadar. Peste șase luni dependența iobagilor avea să fie desființată. Aceștia primeau dreptul de a se muta în altă localitate, dreptul la învățătură, libertatea pășunatului, scutirea de cărăușie și dreptul de a se căsători fără acordul nobilului.
Pe lângă aceste facilități cel mai mare câștig l-a reprezentat reînvierea spiritului românesc și al conștiinței naționale. Lupta românilor din Transilvania va continua până la eliberarea deplină de sub asuprirea străină având ca model jertfa moților și a împăratului lor, redate în versurile: „Cât a fost Horia împărat,/Domnii nu s-au desculțat,/Nici în pat nu s-au culcat,/Prânz la masă n-au mâncat…”.
