Statele Unite au adoptat o strategie națională concepută pentru a utiliza forța fără a risca pierderi în rândul propriilor trupe. Această strategie a fost pe deplin vizibilă în Ucraina, unde Washingtonul a jucat un rol semnificativ și poate decisiv nu prin trimiterea de trupe, ci prin înarmarea forțelor ucrainene, folosind semnale politice și potențialul unei prezențe militare crescute pentru a încerca să influențeze acțiunile rusești, scrie George Friedman într-on analiză Geopolitical Futures.
Redăm analiza.
Această politică este în contrast puternic cu cea adoptată în Vietnam, unde SUA au suferit pierderi masive și au existat repercusiuni politice severe la nivel intern. Politicile din timpul operațiunilor din Irak și Afganistan au fost variații ale acestei strategii.
Dacă considerăm că intervenția în Ucraina a fost unică în felul ei, evenimentele din acest weekend sugerează probabil contrariul. Temându-se de intervenția iraniană împotriva războiului său cu Hamas, Israelul a lansat rachete asupra unui complex diplomatic iranian din Damasc, pe 1 aprilie, omorând doi generali și alți cinci ofițeri superiori din Garda Revoluționară Islamică. Iranul a răspuns în weekend, lansând rachete și drone către ținte israeliene. Până la momentul scrierii acestui text, se pare că au fost produse foarte puține daune, deoarece sistemul israelian de apărare antirachetă a interceptat majoritatea proiectilelor. Cu alte cuvinte, Israelul nu a avut neapărat nevoie de ajutor extern în acest episod.
Totuși, Statele Unite și Regatul Unit au folosit resurse navale echipate cu sisteme antirachetă pentru a intercepta rachetele iraniene deasupra Siriei, Irakului și Iordaniei. În acest moment, nu există indicii că Iranul vizase activele SUA sau britanice sau că israelienii aveau nevoie de ajutor. Cea mai probabilă explicație este că a fost un semnal către Iran că atacul asupra Israelului ar putea invita la intervenție americană și britanică, chiar dacă fără trupe pe teren. SUA au o istorie lungă și neplăcută cu Iranul și au vrut să îi reamintească Teheranului că ar avea de-a face cu mai mult de un dușman dacă ar înfrunta Israelul.
Nu este aici vorba de SUA în tabăra Israelului; este vorba de amenințarea Iranului. Proiectul nuclear iranian preocupă de ceva vreme SUA, la fel cum o preocupare reprezintă și încercările Iranului de a remodela regiunea după placul său. Statele Unite văd puterea iraniană ca pe o amenințare la adresa intereselor americane. Israelul poate fi un aliat al SUA, dar apărarea Israelului nu a fost motivul principal al Washingtonului. Motivul principal a fost cel de a descuraja comportamentul expansionist al Iranului.
Acțiunile Washingtonului din weekend sunt în concordanță cu dorința sa de a nu trimite trupe la război împotriva unui inamic foarte motivat, care luptă pe teritoriul său. Când un apărător este atât de motivat și bine înarmat – așa cum s-a întâmplat, să zicem, în Vietnam – SUA nu sunt capabile, din motive strategice și politice, să susțină un conflict și pierderi umane pe termen nedeterminat. Cu toate acestea, strategii SUA consideră esențial să arate că conflictul este important pentru Statele Unite și că sunt pregătite să-și modeleze lupta în consecință – doar că nu cu trupe pe teren.
Altfel spus, strategia lor în conflictul din Orientul Mijlociu este similară cu cea urmată în Ucraina – întărirea aliaților, cu arme puternice, evitând totodată pierderile. Acum vedem ceva similar care pare să se contureze în Orientul Mijlociu. La fel cum interesul SUA în Ucraina este mai puțin despre Ucraina și mai mult despre controlarea Rusiei, intervenția SUA în Orientul Mijlociu este mai puțin despre susținerea Israelului și mai mult despre controlarea Iranului. Interceptarea unor rachete iraniene nu face mare lucru pentru a crește capacitatea defensivă a Israelului, dar face mult pentru a demonstra intențiile SUA în viitor.
Concentrarea pe intrarea în război fără a suferi pierderi masive reprezintă, într-un sens, o strategie care era în vigoare la un anumit nivel de ceva timp, dar acum devine nucleul strategiei americane. Succesul său depinde de puterea și voința inamicului, iar orice greșeală de calcul vor forța SUA să își reconsidere poziția sau forțele pe care trebuie să le utilizeze. În mod normal, aș vedea asta ca parte a strategiei SUA, dar având în vedere conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu, cred că devine noua normalitate nu doar pentru problemele minore, ci și pentru gestionarea provocărilor mai ample și pe termen lung.
The post Care este strategia SUA în privința Iranului? Răspunsul lui George Friedman appeared first on tvrinfo.ro.
