Povestea unui român care a făcut accident vascular. Cum se chinuie să se recupereze în România. Recuperarea sa itinerantă îl transformă în victimă. Ministerul Sănătăţii nu demonstrează consecvent că doreşte să oprească tragedia aceasta cât ţara, arată o investigație Newsweek.
Un pacient post-AVC are probleme de mişcare/autonomie şi de comunicare/afazie. E foarte emoţional. Se adaptează greu la noua sa condiţie. Calitatea vieţii sale are de suferit. Are nevoie de toaletare, analize medicale complexe şi scumpe (CT, RMN, angiografie, doppler etc.), îngrijire medicală intensivă, kinetoterapie, logopedie.
După stabilizarea neurologică (ce poate dura şi luni de zile), îi trebuie mult timp pentru recuperare. Prin AVC-ul ischemic, o parte din creier se necrozează, nealimentat cu sânge. Partea necrozată îndeplinea diverse funcţii, de exemplu cele motorii, ori cele cognitive.
Ne referim în primul rând la AVC ischemic. Cel hemoragic e mult mai grav: 50% din cazuri duc la deces. La AVC-ul ischemic, comanda neuro pentru mişcare şi vorbire de exemplu se mută treptat din zona afectată, prin aşa-numita neuroplasticitate, în părţile sănătoase ale creierului, în timp.
Recuperarea poate dura foarte mult. Pacientul din exemplul nostru concret a ajuns la o secţie bună de Neurologie din Bucureşti, aproape pe picioarele sale, cu maşina familiei, şi a fost stabilizat. A doua zi, nu mai rostea decât stereotipul verbal “da” şi avea piciorul şi mâna dreapta hemiplegice.
Atacul vascular masiv a fost stabilizat într-o lună de internare. A urmat transferul la unul dintre puţinele centre de recuperare din Bucureşti, unde are şi kinetoterapeut, şi logoped psihoterapeut. Un pacient post-AVC e foarte emoţional.
El îşi ridică treptat cognitivitatea, pe măsură ce se însănătoşeşte, şi înţelege în ce situaţie e, gradual. Aceasta îi produce furie, disperare, frustrare. Şi faptul că înţelege ce i se spune, ce e întrebat, formulează în minte răspunsuri coerente şi se aude spunând stereotipul verbal, care poate fi de exemplu “da”, ori “turu-turu”, ori “opa-opa” etc. îi creează o supărare deosebită.
Pentru a reuşi să-şi folosească piciorul şi mâna, trebuie să facă kinetoterapie şi logopedie foarte mult timp. Se poate recupera 100%, dar trebuie să lucreze mult, în sesiuni care pentru el sunt ca antrenamentele foarte intense, pentru un sportiv de performanţă.
Pentru a continua recuperarea la domiciliu, trebuie întâi să fie capabil se mişte singur, cu sprijinitor, altfel îl condamni la invaliditate pe viaţă şi îi scurtezi dramatic existenţa.
În România, un pacient post- AVC trăieşte în medie 3-4 ani. Nu există o reţetă-tip de recuperare. Nu sunt doi pacienţi care se recuperează la fel de repede sau la fel de bine. Un pacient se poate recupera complet, 100%, în trei luni, altul în trei ani.
Un om ce a făcut AVC ischemic are şanse mai mari dacă face recuperarea mai repede. Dacă întârzie, recuperarea e parţială şi rămâne cu sechele. Pacientul nostru este condiţionat însă de legislaţia din România să se mute dintr-un spital în altul, pentru a se recupera, pentru că CNAS nu decontează stagii de spitalizare mai mari de două – trei săptămâni.
Aşa că el trebuie plimbat luni de zile la rând, din centru de recuperare în centru de recuperare, lucru care-l frânează în însănătoşirea sa. Până la închiderea ediţiei, Ministerul Sănătăţii nu a răsuns la întrebările Newsweek România.
Vasile Barbu, preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor: “Aceasta a făcut şi obiectul unor solicitări ale noastre, să găsim o soluţie, să nu mai aplicăm reguli legate de recuperare egale, pentru toate categoriile de patologii.
AVC beneficia de două ori pe an de stagii de câte 12 zile. Nu se spunea când, cum, putea să le facă oricând. La AVC, dacă nu faci recuperare imediată, degeaba o faci mai târziu, şi cu costuri foarte mari”.
Când pacientul post-AVC ajunge acasă, înainte să fie recuperat, pentru că nu are un loc unde să se interneze, e condamnat să rămână cu handicap. Iar serviciile medicale sunt foarte scumpe.
Cine nu are bani e condamnat
“Acoperirea părţii de logopedie ţine strict de management. Nu-ţi impune Ministerul Sănătăţii sau CNAS să nu faci. Ai statul de funcţii şi găseşti bani. Noi am avut toată deschiderea, din partea ministerului”, spune Adrian Miulescu, managerul INRMFB (Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie), de la Spitalul Filantropia.
INRMFB face două şedinţe de kineto şi una de logopedie, cinci zile pe săptămână. Un spital privat chestionat de Newsweek spune pe faţă că nu are logopezi. Celelalte două, la care ne referim, au psihoterapeuţi care nu ştiu logopedie, deci nu ştiu să deblocheze afazicul post-AVC, a aflat Newsweek.
Oricum, cine nu are bani îşi condamnă ruda la moarte. Apar complicaţiile şi starea sa de sănătate se înrăutăţeşte progresiv. E normal aceasta? E vorba despre oameni ce contribuie o viaţă la asistenţa medicală a altora.
Când le vine lor rândul, au dreptul la tot aportul financiar al statului, pentru sănătatea lor, nu să sară traumatizant dintr-un centru de recuperare în altul – iar asta dacă sunt norocoşi. Citește AICI articolul
