Generalul Mihai Caraman, un spionul român care a penetrat NATO la cel mai înalt nivel, a decedat la vârsta de 95 de ani. În ultimele sale zile, a fost internat la secția de Terapie Intensivă a Spitalului Floreasca din Capitală.
Povestea de succes a serviciului român de informaţii externe care datează din 1959 dezvăluită la Radio România Actualități în 2019 îl are în centru pe Mihai Caraman, unn tânăr ofiţer din promoţia anului 1950 cu reale aptitudini pentru culegerea de informaţii, care a reușit să pentrzeze NATO la cel mai înalt nivel lăsând cicatrice adânci la nivelul organizației astfel încât după 1990 Secretarul Genaeral NATO a condiționat vizita în România de demiterea temutului general.
Mihai Caraman s-a dovedit şi un foarte bun „profiler” sau controlor cu excelente cunoştinţe de psihologie şi cultivarea relaţiilor bazate pe agende multiple.
Reţeaua condusă de Mihai Caraman a lucrat prin agenţii săi timp de 11 ani, penetrând sediul NATO aflat în epocă la Paris.
Fostul ofițer al serviciilor de informații românești a acționat sub acoperirea de consilier economic la Ambasada României din Paris. Mihai Caraman și-a început activitatea oficială, la Agenția Economică a României din Paris, pe 11 octombrie 1958. Oficial ocupa funcția de prim-secretar în cadrul agenției. Neoficial, era locţiitorul rezidenței de spionaj a României în Franţa, condusă de Eugen Szabo.
Primele misiuni au constat în supravegherea a două personalități ale exilului românesc în Franța. Este vorba despre omul de știință Henri Coandă şi ziaristul Pamfil Șeicaru. Obiectivul său era, însă penetrarea NATO. La vremea respectivă, Alianța avea sediul în Franța. O Franță în care Partidul Comunist avea un cuvânt important de spus, atât prin militanții săi politici, cât și prin intelectualii aflați în slujba Moscovei.
Mai mult, Charles de Gaulle, nemulțumit de rolul secund care îi revenea țării sale, în Alianță, căuta să demonstreze că Franța este o mare putere mondială. Și o făcea căutând să stabilească punți de legătură cu estul comunist, în special cu URSS. În acest context, politicienii de pe malul Senei manifestau deschidere față de oficialii comuniști, căutând să le câștige bunăvoința.
Reţeaua condusă de Mihai Caraman a lucrat prin agenţii săi timp de 11 ani, penetrând sediul NATO aflat în epocă la Paris.
Robert van de Wielhe; Francis Andrè Roussilhe (nume de cod „Taras Bulba”, unul din cei mai eficienţi agenţi ai reţelei); Nahit Imre; Arlette Cotton de Bennetot; Pierre Rocheron; Antoinette Durieu; Klaus Edelmann; Sylvette Borel; Gèrard Gautherin.
Mihai Caraman şi unii din colegii săi care au întreţinut reţeaua:
Ioan Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris)
Agenţii săi, străini şi de naţionalităţi diferite aveau – cei mai mulţi dintre ei – slujbe obţinute la cartierul general al NATO. Nu au excelat prin funcţii mari, ci au fost membri ai birocraţiei organizaţiei, care însă aveau acces la informaţii de primă mână.
Mii de pagini de documentaţie cu caracter strict secret şi până la indicativul de clasificare „Cosmic Top” (de cea mai mare importanţă) au fost livrate de reţeaua Caraman către centrala din Bucureşti.
Un acord încheiat la 11 iulie 1960 între România şi URSS prevedea ca materialele furnizate de agenţii români să fie transmise în copie şi Moscovei.
Între iulie 1960 şi mai 1962 fuseseră predate organelor sovietice de informaţii 2 887 de documente şi 26 de note şi rapoarte obţinute din diverse domenii de interes: politic, economic, militar şi tehnico-ştiinţific.
Din cele 636 de documente NATO clasificate, predate KGB de către Bucureşti se refereau la: planurile militare NATO pe termen lung; planurile ţărilor NATO privind infrastructura Alianţei pentru anii 1961-1963; studii pentru achiziţionarea de armament şi materiale standard pentru trupele NATO ca: rachete „Blue Water”; rachete „Sidewinder”; rachete „Bullpup”; avionul „Atlantic”; arme anti-tanc; rapoarte periodice ale Secretarului general (1960-1961); sistemul de aprovizionare a statelor membre NATO cu carburanţi; planurile de urgenţă civilă din ţările NATO; bugetele militare ale unor comandamente, în special pentru comunicaţii; locul amplasamentelor pentru depozite de muniţii, aerodromuri, rampe de rachete, cartiere generale de război ale NATO; locul şi participanţii la manevrele militare ale NATO; procese verbale ale sesiunilor ministeriale ale organizaţiei; măsuri economice şi militare preconizate de ţările NATO în problema Berlinului; informaţii cu privire la poziţia ţărilor NATO faţă de comerţul Est-Vest, etc.
Motivaţia „referenţilor” (agenţii care lucrau pentru reţea) era şi diversificată. De la exploatarea unor traume sau slăbiciuni omeneşti până la cultivarea unor pasiuni sau dorinţe de recunoaştere personală şi profesională. O motivaţie ideologică a funcţionat în subsidiar pentru cei recrutaţi, atunci când îşi dădeau acordul, însă nu a fost în nici unul dintre cazuri determinantă.
Recrutaţii aveau convingeri pacifiste şi în general ca atitudine politică se încadrau între centru şi stânga, o opţiune majoritară pentru Franţa anilor ‘60.
Membrii reţelei Caraman au primit şi bani, însă sumele au fost cu mult mai mici faţă de cât plăteau sovieticii.
România ca ţară de destinaţie a informaţiilor din sediul NATO a beneficiat din plin de urma centralizării şi analizei unor astfel de documente. Şi-a îmbunătăţit capacitatea de negociere cu parteneri comerciali occidentali, a putut să mijlocească transferuri de capital, în bani şi produse tehnologice de vârf pentru înzestrarea economiei naţionale, a deschis pieţe de desfacere în locuri altfel inaccesibile pentru noi, a promovat relaţii excelente timp de mai bine de un deceniu între Bucureşti şi Paris.
Reţeaua Caraman şi-a încheiat activitatea în urma dezvăluirilor făcute de transfugi, dezertori sovietici şi români care au devoalat datele de identificare şi tehnicile de lucru contraspionajului american, german şi francez.
Mihai Caraman a fost rechemat de la postul diplomatic din Franţa în ţară în anul 1969. Atât Mihai Caraman, cât şi colegii săi cu excepţia dezertorului Ioan Iacobescu, adjunctul său au revenit în Centrala de la Bucureşti fără a fi declaraţi „persona non grata” de guvernul francez.
Fuga sau dezertarea, nouă ani mai târziu a generalului Ion Pacepa în SUA a produs cea mai amplă mişcare de cadre şi personal din Securitatea Statului.
Unul dintre cei care a pierdut a fost şi Mihai Caraman, izolat într-o funcţie periferică şi apoi forţat să ceară trecerea în rezervă. Decizii care au avut ca suport fie declaraţii neoneste ale colegilor, fie răzbunări personale ale acestora şi multă invidie după cum sugera autorul volumului amintit şi invitatul ediţiei.
Cine a fost Mihai Caraman – Lumini și umbre
Mihai Caraman s-a născut la data de 11 noiembrie 1928, în comuna Oancea, județul Galați. A fost ofițer în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității Statului.
În perioada 1958-1968, în calitate de șef al rezidenței de spionaj din Paris, a organizat și condus așa-numita „Rețea Caraman”, care a reușit să sustragă și să aducă în țară unele documente din Cartierul General al NATO, provocând daune grele Alianței Nord-Atlantice. Asupra lui Mihai Caraman a planat bănuiala că ar fi lucrat și pentru KGB, deoarece a fost singurul ofițer al Securității decorat de KGB pentru rezultate excepționale împotriva NATO.
În 1968, o parte dintre agenții recrutați de Caraman au fost deconspirați, iar ofițerul român a fost retras în țară, unde a deținut mai multe funcții de comandă în structurile de spionaj devenind și șeful diviziei de contrainformații de la Direcția de Informații Externe.
După fuga generalului Ion Mihai Pacepa în SUA, din 1978, Mihai Caraman a fost detașat în funcții neimportante și, în final, în 1979 a fost trecut în rezervă.
După evenimentele din decembrie 1989, la data de 18 ianuarie 1990 generalul Caraman a fost reactivat și a fost numit în funcția de adjunct al ministrului apărării naționale și comandant al Centrului de Informații Externe, centru care a devenit la 13 decembrie 1990 Serviciul de Informații Externe.
La scurt timp, generalul Gheorghe Moga (cel care a găsit legătura dintre Caraman și KGB) a murit subit, în imprejurări neelucidate nici azi. Câteva luni mai târziu a dispărut și generalul Nicolae Doicaru care (împușcat la o vânătoare cu un glonț, deși toți participanții aveau doar alice), ca prim adjunct al ministrului de Interne, fusese însărcinat cu supravegherea informativa a lui Caraman.
În anul 1992, Manfred Wörner, secretarul general al NATO, a anunțat că nu va vizita Bucureștiul atât timp cât Caraman va conduce SIE, deoarece considera că o persoană care a spionat împotriva NATO este incompatibilă cu funcția de șef al serviciului de spionaj al unei țări care făcea demersuri de aderare la NATO.
Ca urmare a acestui „ultimatum”, la 22 aprilie 1992 președintele Ion Iliescu a aprobat „cererea” lui Caraman de a se pensiona și l-a avansat la gradul de general-colonel.
