În dezbaterile publice unul dintre subiectele cele mai sensibile este religia. Credința fiecăruia trebuie respectată, de aceea ori de câte ori apare într-o convorbire sau într-un schimb de păreri o temă cu substrat religios este recomandat să fim extrem de expliciți în formularea opiniilor și prevăzători în modul de exprimare a convingerilor. Orice atingere adusă dogmelor, valorilor și instituțiilor aparținând unui cult religios poate genera supărări profunde, pe care cu greu le mai poți controla. O rană provocată confesiunii unui om se vindecă foarte greu sau deloc.
Încă din cele mai vechi timpuri religia a dat naștere unor conflicte sângeroase, a întețit sentimentele de ură și intoleranță și a constituit motivul principal al unor războaie seculare. Nu de puține ori a perturbat serios relațiile dintre popoare și a făcut din violență o formă de pedepsire a celor considerați indezirabili. Din păcate, unor asemenea practici brutale i-au căzut victime și persoane nevinovate, care nu aveau nicio legătură cu manifestările sau convingerile religioase.
Nu mi-am propus să fac o retrospectivă a modului în care a evoluat religia pe pământ și nicio o paralelă între cele mai exponențiale rituri. Am să mă rezum astăzi doar la creștinism și la „Marea Schismă” care a avut loc cu 970 de ani în urmă, mai exact pe 16 iulie 1054 d.H., un eveniment de o importanță majoră pentru întreaga omenire.
Un prim moment de referință îl reprezintă împărțirea imperiului, în timpul domniei lui Dioclețian (244 – 310 d.H.), în partea estică și în partea vestică. Imensul stat era tot mai greu de administrat, iar prin această măsura s-a încercat simplificarea actului de guvernare. Următorul împărat, însă, reface unitatea administrativă și adoptă niște hotărâri cruciale pentru viitorul religiei creștine. Este vorba de împăratul Constantin cel Mare, primul conducător creștin al Imperiului Roman.
Inițial, Constantin cel Mare guverna partea din vest a imperiului, iar Licinius partea de est. În anul 313 d.H., la nunta lui Licinius cu sora lui Constantin, cei doi semnează o scrisoare prin care se cerea guvernatorilor provinciilor din est să înceteze persecuțiile împotriva creștinilor și să le returneze proprietățile confiscate. Acest document este cunoscut în istorie ca „Edictul de la Milano”, prin care se garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman. De la acest moment li s-a îngăduit creștinilor să se adune și să se închine, fără teama de a fi condamnați la moarte.
Cu un an înainte Constantin se convertise la creștinism. La 12 octombrie 312 d.H. se confruntă cu rivalul său pentru tron, Maxentius. Raportul de forțe era disproporționat. Constantin avea o armată de doar 20.000 de luptători, pe când adversarul său avea 150.000 de ostași. Istoricii Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu susțin că în ziua premergătoare luptei Constantin a avut o vedenie. Conform descrierilor celor doi Constantin a văzut pe cer o cruce mare și mesajul „In hoc signo vinces”, în traducere „Prin acest semn vei învinge”. Relatarea istoricilor este întărită și de monumentul „Arcul lui Constantin”, care există și astăzi la Roma și pe care stă încrustată mărturisirea împăratului că a câștigat bătălia „instinctu divinitatis” (adică prin inspirație divină).
După Edictul de la Milano din 313 d.H. între cei doi lideri romani, Constantin și Licinius, intervin tot felul de animozități, care generează o serie de conflicte armate întinse pe mai mulți ani. În anul 324 Licinius este învins și spânzurat, iar în felul acesta Constantin devine unicul împărat.
Având puterea supremă în imperiu, Constantin decide, în anul 330 d.H., să mute capitala vastei împărății de la Roma la Constantinopol. Mărețul oraș de pe malul Tibrului, care timp de unsprezece secole a reprezentat „inima și creierul” statului roman, a trecut în planul secund, întreaga administrație și cele mai importante documente istorice fiind mutate în așezarea de lângă Bosfor. Această dispoziție a dus la crearea unui nou centru de putere, la dezvoltarea unei reședințe economice și comerciale de importanță strategică la nivel global. Hotărârea a fost determinată de atacurile tot mai frecvente ale barbarilor germanici asupra teritoriilor romane din centrul Europei. Într-o perioadă foarte scurtă Constantinopolul a devenit una dintre cele mai bogate și mai frecventate așezări din Europa.
Un prim semnal al rupturii religioase a avut loc în anul 381 d.H. Atunci s-a desfășurat la Constantinopol Sinodul II Ecumenic. În cadrul acestei adunări a fost adoptat Canonul III prin care i se conferea Scaunului Episcopal de la Constantinopol poziția a doua în ierarhia bisericească. Atât reprezentanții Bisericii de la Roma, cât și cei de la Alexandria au privit cu suspiciune și reținere această promovare. Cei de la Constantinopol au argumentat această poziție prin faptul că orașul bizantin este considerat „Noua Romă”.
După moartea împăratului Teodosie cel Mare, la 17 ianuarie 395 d.H., imperiul cunoaște o nouă divizare, de data aceasta în Imperiul Roman de Apus cu reședința la Roma și Imperiul Roman de Răsărit a cărui capitală era orașul Constantinopol. Partea apuseană se afla sub comanda lui Arcadius, iar partea răsăriteană sub conducerea lui Honorius, ambii fii ai defunctului împărat. Această separare va avea efecte și în plan religios, disputele dintre membrii Pentarhiei fiind tot mai frecvente. Pentarhia a reprezentat, în primul mileniu, organismul suprem de conducere a bisericii creștine, fiind alcătuit din reprezentanții celor cinci patriarhii tradiționale, respectiv: Patriarhia Romei, Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalismului. Modul de organizare și funcționare a acestui organism de conducere bisericesc a fost fixat prin canoane în mai multe întruniri, dintre care aș aminti: Sinodul II Ecumenic (381 d.H.), Sinodul IV Ecumenic (451 d.H.) și Sinodul VI Ecumenic (680 d.H.).
În mod inevitabil separarea politică a dus în timp și la dezbinarea religioasă. Crearea a două imperii romane a avut ca efect și ruptura religiei creștine. Imperiul din Apus a fost de sorginte latină și apoi germano-occidental, iar cel din Răsărit greco-oriental. Imperiul Roman de Apus s-a destrămat la 4 septembrie 476 d.H. atunci când barbarii germanici conduși de Odoacru au cucerit Roma și l-au înlăturat de la putere pe Romulus, ultimul împărat roman. El va reapărea pe harta Europei sub forma Sfântului Imperiu Roman – numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană – la 25 decembrie anul 800 d.H., odată cu încoronarea lui Carol cel Mare, după unii autori, sau la 2 februarie 962, odată cu încoronarea lui Otto I, după alți istorici. Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut și sub denumirea de Imperiu Bizantin, a căzut sub acțiunea otomanilor la 29 mai 1453, odată cu ocuparea Constantinopolului de către armatele lui Mehmed al II-lea Cuceritorul.
Separarea religioasă cunoscută în istorie ca „Marea Schismă” a avut loc în anul 1054 d.H. Într-o descriere condensată evenimentul a constat într-o excomunicare reciprocă a celor doi lideri religioși de la Roma și Constantinopol, respectiv Papa Leon al IX-lea – prin reprezentantul papal, cardinalul Humbert de Silva – și Patriarhul Michael Cherularios. Din orice unghi ai privi această separare nu poți să nu observi influența politică de la temelia unei asemenea decizii. Odată cu scindarea Imperiului Roman cele două noi state au fost într-o permanentă competiție, iar această rivalitate s-a răsfrânt și în plan religios. Ambele împărății au căutat să-și extindă zona de putere și influența asupra popoarelor necreștinate. Competiția dintre ele a dus la o discordie accentuată, care, în final, i-a împărțit pe creștini în două comunități de credință: ortodoxă și romano-catolică.
În dezbaterile privind această ruptură sunt invocate și motive dogmatice, dar care par a fi create mai mult pentru a menține divorțul dintre cele două entități religioase. Prima cauză dogmatică se referă la faptul că reprezentanții bisericii din Apus au modificat „Crezul” prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tatăl și Fiul purcede”. O altă diferență are în vedere ritual împărtășaniei în Occident folosindu-se azimă – turtă din aluat nedospit – pe când în Orient se folosește pâinea dospită. De asemenea, celibatul preoților în Apus este obligatoriu, în timp ce preoții din Răsărit se pot căsători. La toate acestea se adaugă problema purgatoriului acceptat de Biserica Romano-Catolică și respins de Biserica Ortodoxă, dar și faptul că ortodoxia recunoaște doar primele șapte concilii ecumenice creștine, are o religie proprie și cultul icoanelor.
Drumul spre o împăcare istorică și, eventual, spre o reunificare este întins și anevoios. Au existat de-a lungul timpului câteva încercări de reconciliere. De exemplu, Papa Ioan Paul al II-lea și-a cerut oficial scuze pentru dezastrul produs de cavalerii cruciați la Constantinopol, în anul 1204. Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu I, i-a răspuns: „Iertăm, dar nu uităm”. În esență dihonia se referă la pretenția papalității de a fi singura descendentă de drept al apostolului Petru, pe când Biserica Ortodoxă nu recunoaște autoritatea papei susținând principiul egalității între creștini. La ortodocși nu există o unitate monolitică așa cum o vedem la catolici. Bisericile Ortodoxe din Rusia, Serbia, Grecia, Albania, Bulgaria, Polonia și România sunt autocefale, aflate într-o comuniune liturgică. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului are doar un titlu onorific de conducătoare a Bisericii Ortodoxe.
Dacă va exista vreodată o împăcare rămâne de văzut. Deocamdată sunt slabe speranțe că unitatea va fi posibilă într-un viitor apropiat. Pentru enoriașii de rând nu este decât o ceartă între două surori vanitoase și intransigente.
