Nu cred că există vreun român – dintre cei care au trecut cât de cât printr-o unitate școlară – care să nu aibă cunoștințe despre originile noastre daco-romane sau despre aurul exploatat de armata împăratului Traian, după cucerirea regatului dac condus de Decebal. Povestea aurului din Munții Apuseni are mai multe capitole interesante, o parte din ele cunoscute de un număr restrâns de concetățeni, deoarece n-au fost prezentate în manualele de istorie sau pe micul ecran. De aceea m-am decis să scriu despre o uimitoare lecție de viață legată de prețiosul metal galben din munții noștri, despre această bogăție maleabilă și ductilă din cavitățile subterane ale țării, care ar fi putut să ne ajute enorm în creșterea standardului de viață a poporului, dacă nu ar fi luat calea străinătății și dacă noi am fi fost capabili să o valorificăm din plin cu beneficii indubitabile în plan social și economic.
„Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n, poartă” sunt versuri pe care le-am auzit de atâtea ori rostite în diferite contexte. Poetul Octavian Goga ne-a descris în rânduri de poezie, pline de emoție, o stare care a străbătut imperturbabil secolele, fără ca noi să încercăm să schimbăm ceva. Populăm pe mai departe acest ținut extrem de bogat în resurse naturale, dar suntem săracii Europei. De ani buni ne menținem pe ultimele locuri la principalii indicatori ai nivelului de trai, în timp ce reprezentanții noștri politici continuă să adopte un comportament umil și gheboșat în fața stăpânilor de tot felul.
Povestea de azi are în prim-plan un ardelean cu origini străvechi italiene, ajuns în zona Munților Apuseni datorită strămoșilor lui, care s-au stabilit pe meleagurile transilvane cu mult timp înainte de nașterea eroului nostru, pe nume Mihăilă Gritta. Nu se știe cu precizie a câta generație a fost, dar, în mod cert, originile sale ne trimit spre tărâmul de unde au venit odinioară legiunile romane.
După toate probabilitățile Mihăilă Gritta s-a născut în jurul anului 1762. Documentele vremii sunt rare, motiv pentru care anumite evenimente petrecute în acele timpuri îndepărtate pot fi stabilite doar cu aproximație. Reconstituirea unor întâmplări legate de românii din Transilvania se face, în anumite cazuri, cu dificultate, pentru că regiunea s-a aflat secole de-a rândul sub stăpânire străină, iar strămoșii noștri erau discriminați de cele trei „națiuni privilegiate” care guvernau teritoriul. Nimeni din administrația străină nu era interesat să consemneze faptele bune făcute de cei care aveau statut de „tolerat”, de cei considerați inferiori și nedemni de luat în seamă. Cu toate acestea au rămas o serie de mărturii despre acțiunile ardeleanului nostru, care, alături de alți confrați de-ai lui, a luptat neobosit să supraviețuiască într-o lume ostilă, să mențină vie tradiția neamului românesc, limba și religia ortodoxă a înaintașilor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea Mihăilă Gritta era un ortac din localitatea Roșia Montana, cea mai bogată zonă auriferă din Europa. Nu întâmplător ocupația de bază a locuitorilor de aici era mineritul. Era căsătorit cu o localnică, pe nume Safta, și avea doi băieți: George și Iustinian. Chiar de la o vârstă fragedă a pășit pe urmele tatălui său, intrând în galeriile aflate în concesionarea familiei, pentru a se obișnui cu munca în subteran. Strămoșii lui au venit în Ardeal atrași de bogățiile ascunse în piatră, iar cu fiecare generație această îndeletnicire a fost dusă mai departe neîncetat. Acum era rândul lui să preia ștafeta și să continue săpăturile în căutarea metalului strălucitor.
Orice lucrător în minele de aur trăia cu speranța acelei zile în care va descoperi o vână auriferă de pe urma căreia, el și familia lui, va putea trăi mai bine. Sentimentul de încredere se activa la fiecare intrare în galerie și subzista pe toată durata orelor petrecute în coridoarele subpământene. Credința în posibilitatea de a scăpa de sărăcie îi impulsiona mereu atunci când lăsau în urmă lumina zilei pentru a zăbovi în brațele întunericului.
Era mijlocul Săptămânii Mari când Mihăilă al nostru ieși pe ușa casei, pentru a se reîntoarce în pântecul muntelui Cetate, cum l-au botezat localnicii. De obicei, în drumul său spre întâlnirea cu răcoarea și întunecimea grotei, se oprea la localul public din mijlocul așezării, unde ortacii își potoleau setea cu o băutură sau petreceau alături de lăutarii veniți de la Abrud. De data aceasta ocoli „Casina”, vrând să ajungă mai repede la muncă, pentru a explora o galerie abandonată de o bună bucată de vreme. Ceva îi spunea că în acel loc îl așteaptă „Vâlva băii”, acea zână despre care se credea că stăpânește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur.
Pășea încet pe culoarul subpământean abandonat ținând în mână o lampă pe care o mișca în stânga și în dreapta. Înainta cu dificultate, dar nu-l bătea gândul să renunțe. Se simțea atras spre inima muntelui de o forță căreia nu putea să i se opună. Privea doar înainte, fără teama că ar putea să se rătăcească. După anii petrecuți prin galerii, bezna îi devenise familiară. Pe neașteptate o radiație incandescentă îl izbi în față. Preț de câteva clipe i s-a părut că zâna din poveștile ortacilor se află în fața lui. A stat nemișcat fără să clipească.
După câteva momente de uluială a început să analizeze acel loc radios. La fiecare mișcare a lămpii fascicule strălucitoare, izvorâte din blocul de rocă ce îl împresura, îi acoperea chipul de lumină. În scurt timp avea să realizeze că a dat peste o imensă comoară. Cu sfredelul și ciocanul face câteva găuri în peretele de piatră, apoi așază o mână de pulbere neagră în fiecare lăcaș. Aprinde fitilul și se îndepărtează pentru siguranță. Bubuitura avea să disloce bucăți de stâncă într-un mare nor de praf. După ce pulberea se risipește ortacul își încarcă sacoșa cu fragmentele de piatră desprinse, apoi se îndreaptă spre ieșire.
Drumul de întoarcere, deși întortocheat și împovărat de greutatea bolovanilor, i se păru mai scurt decât la venire. Copleșit de gândul filoanelor aurifere descoperite, îi promite „Vâlvei băii” că va ridica din banii câștigați șapte biserici și șapte școli pentru frații români. Mărinimos din fire Mihăilă Gritta și-a construit un plan prin care făgăduiala făcută să fie dusă la bun sfârșit.
Mulți dintre cei care au avut șansa de a descoperi un bulgăre de aur în minele de la Roșia Montana și-au risipit repede câștigul, fără să se aleagă cu ceva. De fiecare dată bucuria era stropită cu multă băutură, mese bogate, muzică și dans, iar după câteva zile viața îi ducea din nou la gura minei, pregătiți să pornească într-o nouă căutare. Se vede treaba că „Zâna comorilor de aur” nu l-a ales întâmplător pe Mihăilă Gritta, în miercurea din Săptămâna Mare, pentru a-i îndruma pașii spre un imens tezaur.
Imediat ce marea sărbătoare creștină a trecut, Mihăilă Gritta, alături de ortacii lui, s-a apucat de treabă. În unele lucrări de specialitate, despre producția auriferă din Apuseni, se spune că minerul ardelean a extras din subteran aproximativ 1.700 kilograme aur filon pur, o cantitate imensă pentru o persoană privată. Ce trebuie remarcat este faptul că omul și-a ținut legământul, construind pentru românii din Transilvania mai multe biserici și școli. În zilele noastre au fost identificate, ca fiind ridicate cu resursele materiale ale minerului, următoarele lăcașuri sfinte: Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din Roșia Montana, Biserica „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril” din localitatea Bucium, Biserica „Sfânta Treime” din Mogoș, toate în județul Alba, Biserica „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril” din Joseni și Biserica „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril” din Gelmar, ambele în județul Hunedoara. De asemenea, se presupune că bisericile din Cărpiniș, Vârtop, Ciuruleasa (toate din județul Alba) și Ardeu (județul Hunedoara) au fost ridicate tot cu sprijinul marelui filantrop.
Despre școlile construite la inițiativa și cu sprijinul lui Gritta nu au rămas dovezi scrise. Cu toate acestea meritele binefăcătorului s-au perpetuat pe cale orală, din generație în generație. Neîndoielnic una dintre școli a fost construită din lemn în localitatea Mogoș, chiar lângă biserică, iar alta în localitatea Gelmar. Ele au fost denumite confesionale pentru a păcăli autoritățile, care nu îngăduiau înființarea de școli pentru români.
Generozitatea minerului Mihăilă Gritta a străbătut secolele cu ajutorul localnicilor a căror recunoștință s-a transmis din tată-n fiu. Faptele lui sunt pomenite și astăzi de membrii comunității din Roșia Montană, care îi păstrează o amintire deosebită și îi cinstesc memoria. Din păcate, autoritățile locale nu s-au implicat în restaurarea mormântului marelui patriot ardelean. Astăzi, o cruce de piatră, mâncată de intemperii, aflată la marginea așezării lângă un bloc de locuințe, amintește de cel care și-a cheltuit averea, pentru ca vița românească să nu piară în Transilvania sub acțiunile potrivnice ale străinilor. Pe orice localnic îl vei întreba despre ea, îți va răspunde fără nicio ezitare: Este „Crucea lui Gritta!”.
Acțiunile minerului nu au fost deloc ușoare având în vedere faptul că școlile din Ardeal aveau ușile închise pentru români, iar bisericile ortodoxe erau trecute, prin decret imperial, în proprietatea cultului greco-catolic. În ciuda tuturor piedicilor și al opoziției autorităților de atunci Mihăilă Gritta a reușit să ridice pentru frații săi cele mai importante instituții, sub acoperișul cărora spiritul neamului românesc a supraviețuit. Au fost gesturi neprețuite, care nu puteau fi făcute decât de un român cu o inimă de aur.
