Despre lupta românilor din Transilvania pentru emancipare națională am scris în nenumărate rânduri și voi scrie ori de câte ori o zi din calendar îmi va aminti de eroismul străbunilor noștri. Sacrificiul lor reprezintă pentru generațiile de azi și viitoare testamentul iubirii de țară prin care noi, ca urmași, avem obligația de a-l cinsti și apăra chiar cu prețul vieții. Pentru unii par niște cuvinte mari, nu însă și pentru cei care s-au născut cu tricolorul în suflet și simt la fiecare respirație aerul libertății câștigate de strămoși cu arma în mână. În fața curajului și demnității eroilor neamului ne înclinăm cu reverență și ne angajăm să ducem mai departe moștenirea lor, luând atitudine împotriva tuturor celor care încearcă să modifice trecutul însângerat al poporului sau să aducă atingere identității noastre naționale.
Ziua de 3 septembrie 1848 reprezintă ziua în care 60.000 de suflete românești adunate pe Câmpia Libertății de la Blaj s-au opus alipirii Transilvaniei la Regatul Ungariei, avându-l în frunte pe marele erou al Ardealului, Avram Iancu. La 200 de ani de la nașterea celui mai iubit fiu din „Țara Moților” ne îndreptăm gândul spre cel care a ridicat norodul la luptă, pentru apărarea drepturilor politice și sociale ale românilor ardeleni. Omul care a reaprins speranța în inima moților și a reînsuflețit sentimentul conștiinței naționale. Pentru poporul nostru Avram Iancu reprezintă un lider neprețuit, care a dat glas năzuințelor românilor din Ardeal în fața asupritorilor, care a luptat cu ardoare pentru libertatea și unitatea națională.
„Crăișorul munților” s-a născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, o așezare de moți pe Valea Arieșului, la poalele muntelui Cucurbăta Mică, fiind al doilea fecior al familiei Maria și Alisandru Iancu. Tatăl eroului a fost o vreme pădurar, apoi a lucrat în administrația locală ca jude domenial, fapt care i-a permis să aibă o stare materială mai bună decât a unui român de rând. Era om învățat, tatăl său – bunicul lui Avram Iancu – fiind preot în Vidra de Sus. Prin urmare, Alisandru Iancu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca feciorii lui să ducă mai departe tradiția familiei și să învețe carte. Așa se face că atât fiul cel mare, Ion, cât și mezinul, Avram, vor absolvi școli înalte, cel dintâi ajungând preot, iar cel de-al doilea avocat.
Despre copilăria lui Avram Iancu sunt puține informații. Din documentele vremii aflăm că a trecut prin mai multe școli. Inițial a fost la cea din satul natal, apoi îl găsim la cea din satul Neagra și, în final, la școala din orașul Câmpeni. Gimnaziul îl absolvă în localitatea Zlatna, la vârsta de 17 ani, cu nota cea mai mare, după care urmează cursurile Liceului Piarist din Cluj. Itinerarul său școlar ne dezvăluie faptul că a fost un elev silitor, având note foarte bune la toate materiile studiate.
În acele timpuri în Ardeal nu erau școli românești. Singura modalitate pentru români de a învăța carte era să se declare de confesiune greco-catolică. De aceea, în școlile preliminare, în dreptul elevului Avram Iancu apare scris ca fiind greco-catolic. Altă posibilitate nu avea. Limba de predare era latina, dar această constrângere nu l-a împiedicat să parcurgă materia de studiu cu rezultate foarte bune. Ulterior, în documentele oficiale care îl privesc de Avram Iancu apare în dreptul său confesiunea ortodoxă, ceea ce înseamnă că eroul nostru a ținut neapărat să revină la religia strămoșilor lui.
După ce și-a finalizat studiile liceale Avram Iancu s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj. La absolvirea facultății, în anul 1846, a încercat să-și găsească un loc de muncă potrivit pregătirii sale, dar ca român era foarte greu să fii angajat într-o administrație condusă de clasele privilegiate. După lungi căutări este acceptat într-o funcție măruntă în administrația din Sibiu, dar colegii de acolo, fiind de altă naționalitate, îl privesc cu multă răceală, fapt care îl determină să renunțe la slujbă. Nu se dă bătut și, în cele din urmă, devine funcționar de cancelarie la „Tabla regească” din Târgu-Mureș, forul cel mai înalt de judecată pentru locuitorii din Transilvania.
În acest oraș se întâlnește cu o parte din foștii colegi de facultate alături de care se va implica în lupta politică pentru drepturile românilor transilvăneni. Interesant este faptul că în demersurile inițiale tinerii români și maghiari au acționat împreună, dorința lor fiind aceea de eliberare de sub dominația austriacă. Sub imperiul veștilor venite de la Budapesta, unde revoluționarii maghiari au declanșat o serie de proteste, tinerii din Târgu-Mureș au întocmit un memoriu către împăratul de la Viena solicitându-i o serie de drepturi și libertăți pentru populația din Transilvania. Ruptura s-a produs în momentul în care revoluționarii români au constatat că omologii lor maghiari aveau pretenții doar pentru națiunea maghiară, delimitându-se de solicitările colegilor de luptă.
Fără să stea prea mult pe gânduri tinerii revoluționari români au început o serie de acțiuni pe cont propriu, având ca obiectiv drepturile națiunii române din Ardeal. Grupul format din Avram Iancu, Nicolae Bârle, Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu, Florian Micaș și avocatul Ioan Buteanu organizează o serie de întruniri și consfătuiri politice pe subiectul dezideratelor românilor transilvăneni, la început la Târgu-Mureș apoi la Blaj, Câmpeni, Abrud și Bistra.
Ca un adevărat lider Avram Iancu se duce, însoțit de preotul Simion Balint, prin așezările românilor din Munții Apuseni pentru a discuta cu moții despre necesitatea unor acțiuni de revendicare a drepturilor și libertăților naționale. Prin talentul său oratoric și prin puterea sa de persuasiune reușește să câștige încrederea confraților, aceștia solidarizându-se cu propunerile revoluționarului român. Datorită acestor acțiuni Avram Iancu devine o persoană incomodă pentru autoritățile maghiare din Transilvania, care îl consideră un instigator periculos și un element de destabilizare a situației din Ardeal. Arestarea celui mai bun prieten, Florian Micaș, a fost semnalul că liderii maghiari nu sunt de acord cu acțiunile lui revendicative și că se află în atenția lor.
Cu toată opoziția oficialilor maghiari tinerii revoluționari români reușesc să organizeze două mari adunări la Blaj, în zilele de 18/30 aprilie și 3/15 mai 1848, unde au fost rostite toate cererile românilor ardeleni. Printre doleanțele celor adunați la Blaj s-au aflat: ștergerea de îndată a iobăgiei, reprezentarea românilor în Dieta țării proporțional cu numărul lor și eliberarea revoluționarului Florian Micaș. În continuarea acțiunilor de protest românii refuză să mai lucreze ca iobagi și să-și plătească taxele urbariale, fapt care îi determină pe conducătorii maghiari să instaureze starea de asediu în zona munților Apuseni.
Gestul provocator al maghiarilor, prin declararea unirii Transilvaniei cu Ungaria în Dieta de la Cluj din 29 mai 1848, a declanșat lupta dintre cele două entități. Măcelul de la Mailați și masacrul de la Zlatna au dat naștere unei dușmănii crâncene între români și maghiari, care, în final, va duce la înăbușirea Revoluției din Transilvania de către trupele ruso-austriece.
Organizați militărește de Avram Iancu moții au reușit să învingă trupele maghiare în două bătălii desfășurate la Mărișel și în trei confruntări succesive care au avut loc la Abrud. Ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor ardeleni a avut loc la Fântânele, județul Cluj, în iulie 1849, și s-a soldat cu victoria zdrobitoare a luptătorilor români. Această bătălie a însemnat, practic, ultimul act din războiul civil româno-maghiar din Transilvania.
Înfrângerile maghiarilor în fața românilor a ușurat acțiunea trupelor ruso-austrice sosite în Transilvania pentru a înăbuși mișcarea revoluționară. În semn de recunoștință, împăratul Francisc Iosef al Austriei i-a oferit, în anul 1850, o decorație lui Avram Iancu, dar românul a refuzat-o motivând că el nu a luptat pentru medalii, ci pentru drepturile poporului român. Într-o manieră asemănătoare guvernatorul Transilvaniei, Carol al II-lea Schwarzenberg, îi recompensează cu bani pe Avram Iancu, Axente Sever și Simion Balint, dar cei trei donează suma primită unei societăți culturale, cu scopul de a înființa o asociație literară română, care să aibă ca obiectiv primordial cultivarea limbii române.
Avram Iancu a fost ofertat de guvernatorul Transilvaniei cu o slujbă la Viena sau Sibiu, după preferință, plătită cu 1600 de florini. De asemenea, guvernatorul i-a dăruit, în 1852, o subvenție lunară de 1000 de florini, dar eroul român a respins aceste avantaje personale spunându-i liderului austriac că nu dorește nimic pentru el, ci pentru națiunea română, că el încă așteaptă ca imperialii să le acorde românilor din Ardeal drepturile cerute și promise de Curtea de la Viena.
Din păcate, imperialii nu-și țin promisiunile, iar Avram Iancu se va întoarce dezamăgit în Țara Moților, unde își va găsi sfârșitul la 10 septembrie 1872. A fost înmormântat cu funeralii naționale în curtea bisericii din localitatea Țebea, la umbra „Gorunului lui Horea”.
În amintirea tuturor a rămas ca unul dintre cei mai aprigi luptători pentru drepturile românilor din Ardeal, faptele sale contribuind la deșteptarea conștiinței naționale și la consolidarea temeliei peste care se va clădi, în câteva decenii, unirea Transilvaniei cu „Țara-mamă”.
„Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită…” avea să declare marele patriot, iar națiunea în semn de prețuire pentru faptele sale l-a declarat, prin Legea nr. 230/2016 din 17 noiembrie 2016, „Erou al Națiunii Române”.
