Ca orice drumeț am ajuns pentru prima dată în capitala țării pe una dintre principalele căi de comunicație. Venind din îndepărtatul Ardeal poarta de intrare a fost vestita Gară de Nord, locul unde zilnic își dau întâlnire zeci de trenuri sosite din toate zonele țării. Mult mai târziu am cunoscut și căile de pătrundere rutiere sau aeriene. Ani buni în șuieratul locomotivei și în cunoscutul glas al roților de tren am poposit sau am părăsit orașul din renumita stație de cale ferată.
Pentru un călător din provincie sfârșitul deplasării este semnalizat de înmulțirea șinelor. Cu cât trenul se apropie de peroanele destinate urcării și coborârii pasagerilor, liniile devin tot mai grupate și ordonate pe o lățime de 136 m. Așezate una lângă alta, acestea au creat de-a lungul timpului o crevasă între principalele șosele din partea de nord a citadelei. Nevoia de a scurta trecerea rutieră dintr-o parte în alta a orașului i-a determinat pe edilii urbei să caute o soluție în folosul locuitorilor. Așa a apărut ideea construirii unui pod pe deasupra aglomerației de drumuri feroviare, obiectiv care a fost finalizat în anul 1909.
Forma inițială avea o structură metalică cu o deschidere de 42 de m și permitea – pe lângă pietoni, căruțe, bicicliști – traversarea autovehiculelor și tramvaielor. La asamblarea lui s-au folosit grinzi cu zăbrele tip Schwedler și tabliere metalice din oțel pudlat, preluate după dezmembrarea unui pod peste râul Putna Seacă între Vrancea și Buzău. După câțiva ani au apărut două noi linii de cale ferată, fapt care a necesitat prelungirea podului, prin utilizarea unor grinzi metalice înglobate în beton.
Forma inițială își păstrează aspectul până în anul 1979 beneficiind de-a lungul existenței sale de o serie de lucrări de întreținere și consolidare executate de muncitorii de la Atelierele Centrale de Poduri din cadrul Companiei Căile Ferate Române. După acest an conducerea statului de atunci ia decizia de a înălța un nou pod de dimensiuni mai mari și cu o structură adaptată noilor tehnologii de construcții. Astfel, la mică distanță de amplasamentul vechiului pod se ridică un alt pasaj peste liniile ferate din nordul capitalei având în structură grinzi precomprimate în beton, lucrare care respectă întrutotul standardele antiseismice contemporane. Noua construcție are o înfățișare modernă cuprinzând patru benzi pentru circulația rutieră, câte două pe fiecare sens, acestea fiind separate pe mijloc de două linii dus-întors de tramvai. Lor li se adaugă șase bretele de legătură pentru urcări și coborâri intermediare unele cu o lățime de 5,50 m, altele cu o lățime de 11 m. Măreața trecere suspendată este realizată integral din resurse proprii, cu muncitori și specialiști români de la fabrica „Granitul” din București.
Pentru cei care nu au intuit despre ce edificiu este vorba am să-i dezvălui numele: Podul Grant. O construcție impunătoare care a devenit un simbol al capitalei cu ajutorul căruia se face legătura dintre partea de nord a orașului și cele două cartiere periferice, Crângași și Militari. O cale rutieră generoasă extrem de binefăcătoare și pentru locuitorii din Drumul Taberei, Valea Ialomiței sau Prelungirea Ghencea. Apariția podului a înlesnit tranzitarea orașului peste căile ferate care leagă Bucureștiul de restul țării, scurtând considerabil timpii de deplasare cu autoturismele și transportul public.
Însemnătatea acestei căi de comunicație rezidă și din faptul că celebrul interpret și compozitor de muzică ușoară, populară și de petrecere, Gică Petrescu, i-a dedicat o melodie, pe care a interpretat-o ani la rând, alături de formația de muzică ușoară „Trio Grigoriu”. De asemenea, marele regizor Sergiu Nicolaescu l-a utilizat în diferite pelicule cinematografice, iar scriitorul Mircea Florin Șandru a publicat, în anul 1992, la Editura Domino, o carte – având același nume – în care descrie pe larg apariția și evoluția acestei construcții.
Din vechiul pod a rămas doar un zid de susținere care poate fi văzut și astăzi abandonat printre liniile de cale ferată, în timp ce despre noua pasarelă circulă legenda că ar fost ridicată din banii recuperați de comuniști de la vestitul gestionar de vinuri și rachiuri Gheorghe Ștefănescu, alias Bachus. Se știe că prăvălia lui Ștefănescu se afla pe Calea Griviței la intersecție cu șoseaua Nicolae Titulescu, adică exact pe unde trece impresionantul pod bucureștean. Un sâmbure de adevăr o fi și în această povestire, dar la temelia construcției se află o autentică poveste de dragoste consemnată în diverse documente.
Numele de Grant provine de la un cetățean britanic, de origine scoțiană, care în anul 1837 vine în Țara Românească în calitate de secretar al consulului Regatului Unit. Avea doar 16 ani și se numea Effingham Grant. Pe plaiurile noastre mioritice tânărul se îndrăgostește nebunește de Zoe Racoviță, nepoata boierului și cărturarului Dinicu Constantin Golescu, participant activ la Revoluția de la 1848. Cei doi se căsătoresc în anul 1850 și au împreună 16 copii.
Ca o curiozitate istorică Effingham Grant a avut o soră pe nume Mary Grant. Aceasta s-a căsătorit cu politicianul și publicistul român C.A. Rossetti, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 și militant acerb al Unirii Principatelor Române. Românii o cunosc ca Maria Rossetti. Chipul ei este redat în celebra pictură a lui Constantin Daniel Rosenthal „România Revoluționară”.
Întreaga zonă unde astăzi se află cartierele Crângași, Regie și Gara de Nord făcea parte din moșia Goleștilor. Aici Dinicu Constantin Golescu avea un palat numit „Belvedere”, unde Zoe și Effingham se mută după căsătorie. Având în vedere moștenirea soției sale, la patru ani de la căsătorie, britanicul renunță la funcția oficială și se apucă de afaceri. Printre activitățile comerciale cele mai cunoscute s-au aflat crearea Manufacturii de Tutun Belvedere, care devine mai târziu „Regia Monopolurilor Statului” – de unde se trage și numele cartierului Regie – și „Crescătoria de Orhidee” care a dat numele străzii din apropiere: strada Orhideelor.
Povestea de iubire dintre Zoe și Effingham a străbătut timpul sub privirile încântătoare și admirative ale celor din jur. Dragostea a poposit în casa lor până în anul 1892. Atunci, în urma unei boli necruțătoare, s-a stins din viață Zoe. El i-a supraviețuit doar câteva zile. La două săptămâni de la tragedie Effingham a urmat-o pe Zoe răpus – după spusele apropiaților – de amărăciunea pierderii ei.
Dintre cei 16 copii ai cuplului doi au devenit mai cunoscuți. Nicolae Grant în calitate de pictor și Robert Grant ca inginer constructor. Celui din urmă îi datorăm în mare parte ridicarea faimosului pod, care a fost botezat „Podul Grant” în memoria tatălui său. Dincolo de beneficiul urbanistic istoria acestei magistrale supraterane are la temelia ei o pasarelă sentimentală clădită între o inimă de scoțian și o inimă de româncă.
