Daniel-Costel Torje: Ultima pagină

În galeria poeților mei preferați un loc de cinste îl ocupă George Coșbuc a cărui creație este legată de satul românesc din Transilvania natală și de trecutul eroic al neamului nostru. Opera sa face parte din patrimoniul cultural român. Ca specii literare a scris poezii, balade, poeme, idile în care descrie natura pitorească a patriei, redă sentimentul plăcut al iubirii, evocă marile evenimente din viața de la țară, prezintă obiceiuri tradiționale, elogiază trecutul de luptă a poporului și înfățișează eroismul înaintașilor într-un mod vibrant. Multe din versurile lui George Coșbuc au o sensibilitate aparte, transmit o adâncă emoție și sunt o sursă captivantă de exaltare sufletească, de trăiri intense. Nu întâmplător George Coșbuc este considerat un autor clasic al literaturii române și un poet cu un gust literar absolut.

S-a născut la 20 septembrie 1866, în localitatea Hordou – astăzi comuna George Coșbuc – din județul Bistrița-Năsăud, la vremea respectivă aflată în stăpânirea Imperiului Habsburgic. A fost al optulea copil din cei paisprezece ai familiei. Tatăl său, pe nume Sebastian Coșbuc, era preot greco-catolic, iar mama sa, Maria Coșbuc, era fiica parohului greco-catolic Avacum din localitatea bistrițeană Telciu. Prin urmare, interacțiunea acestuia cu Dumnezeu s-a produs din fragedă pruncie, religia ajutându-l să-și construiască un sistem de valori spirituale, etice și estetice. Ca o curiozitate, tatăl său era la a zecea generație de preoți în familie, iar mama sa la a cincea. Cu toate că părinții lui și-au dorit foarte mult să ducă mai departe tradiția preoțească, George Coșbuc și-a urmat talentul și destinul poetic.

De la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, aude primele povești și alături de acesta deslușește primele taine ale învățăturii. Ca fiu de preot frecventează cu regularitate lăcașul Domnului, unde interacționează cu o parte dintre cei care ajutau la săvârșirea serviciului religios. Printre ei s-a aflat și diacul bisericii, Mocodean Tănăsucă. Acesta, simțindu-l destupat la minte, îl învață să citească când de abia împlinise cinci ani.

Studiile primare le începe în satul natal și le continuă în comuna Telciu unde directorul școlii era unchiul său, Ion Ionașcu. Acesta îl învață limba germană și-l trimite mai departe să studieze, inițial la Școala Normală și apoi la Gimnaziul funcțional greco-catolic din Năsăud. În aceste unități de învățământ a avut parte de dascăli pricepuți și de o pregătire multidisciplinară, care îl vor ajuta să-și formeze o cultură bogată și să aprofundeze studiul limbilor și literaturilor clasice. Este atras de limba greacă și latină ajungând, în scurt timp, să facă traduceri din opere literare scrise în aceste limbi. Ca o paranteză, între 1886-1887 traduce 480 de poezii din 92 de autori greci.

Înclinația sa spre literatură îl îndeamnă să aștearnă pe hârtie primele versuri. Se spune că la sfârșitul clasei a IV-a avea peste 160 de poezii scrise. Ca urmare a preocupării sale literare devine membru în Societatea de lectură a școlii intitulată „Virtus Romana Rediviva” (Renașterea Virtuții Române). Asociația avea o revistă denumită „Musa someșană”, în paginile căreia îi vor fi publicate creațiile poetice. Se angajează cu ardoare în activitatea organizației și se bucură de considerația profesorilor și a colegilor, ca dovadă aceștia îl aleg președinte la 2 octombrie 1883.

După ce absolvă bacalaureatul se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din cadrul Universității „Francisc Iosif” din Cluj. În timpul studenției este atras de creațiile populare. Participând la cursurile profesorului Grigore Silași – șeful catedrei de limba română – face o pasiune pentru folclorul românesc, care se va regăsi, ulterior, din belșug în operele sale. Devine membru în Societatea literară studențească „Iulia” și începe colaborări cu o serie de publicații dintre care se remarcă „Cărțile săteanului român” din Gherla, „Familia” din Oradea condusă de Iosif Vulcan și „Tribuna” din Sibiu condusă de Ioan Slavici.

Abandonează studiile universitare fără o motivație clară. Din această cauză se ceartă cu părinții și o perioadă stă pe la surorile și frații lui. Apreciindu-i talentul Ioan Slavici îl cheamă la Sibiu. Poetul dă curs solicitării și din anul 1887 devine redactor la revista „Tribuna”. Aici se desăvârșește din punct de vedere intelectual și îi sunt publicate multe din creațiile sale. Aș aminti aici: Rada, Numai una, Fata morarului, Un Pipăruș modern, Pipăruș-viteaz, Nu te-ai priceput și Nunta Zamfirei. Aceasta din urmă avea să-l propulseze spre capitala Regatului României. Impresionat de valoarea operei, de originalitatea și talentul poetului, Titu Maiorescu îl cheamă la București. Trebuie spus faptul că George Coșbuc era foarte legat sufletește de Ardeal și, în special, de plaiurile natale. Ori de câte ori era plecat de acasă un dor imens îl măcina necontenit. Cu toate acestea acceptă propunerea lui Maiorescu, un motiv în plus fiind acela că îi venise ordin de recrutare în armata austro-ungară, iar el a spus ferm: „Eu sub papucul străinului nici veci”. Se va întoarce acasă după 20 de ani petrecuți în Regat, când imperiul dă o amnistie.

Pe lângă activitatea sa literară George Coșbuc a fost și traducător și jurnalist. A tradus opere din sanscrită, latină, greacă, germană, italiană și engleză. Ca traducător s-a făcut remarcat încă din clasa a VII-a, când participând la un concurs de traduceri cu lucrarea „Cântul al 11-lea” din „Odiseea” lui Homer este răsplătit cu 3 taleri. A tradus, de asemenea, „Divina Comedia”, pe care o știa pe dinafară în italienește, traducerea lui fiind considerată una dintre cele mai bune.

Mult mai puțin cunoscută este drama poetului, care, în cele din urmă, îi va aduce sfârșitul. În anul 1895 se căsătorește cu Elena Sfetea, fata unui comerciant. La puțin timp vine pe lume și unicul lor copil, pe care l-au botezat cu numele de Alexandru. Poetul îl iubea enorm. Din păcate, trecerea în neființă a unicului său fiu va curma brusc și destinul poetic al celui care a fost George Coșbuc. Se întâmpla în vara anului 1915. Familia Coșbuc avea o relație de prietenie cu familia moșierului Alexandru Stâlpeanu, un latifundiar din zona Teleormanului. Acesta din urmă era un om avut și deținea în proprietate un automobil marca Mercedes Torpedo. Pentru acele timpuri era un obiect de lux.

În ziua de 26 august Alexandru Stâlpeanu împreună cu Alexandru Coșbuc pleacă într-o plimbare la Târgu-Jiu. George Coșbuc se afla la o casă de vacanță de pe lângă Mănăstirea Tismana, unde se retrăgea, din când în când, pentru a se bucura de liniștea creației. Pe raza comunei Bălești, în urma impactului cu un bolovan, mașina cu cei doi pasageri se răstoarnă. La volanul automobilului se afla Alexandru Stâlpeanu, care moare pe loc. Alexandru Coșbuc supraviețuiește, dar are multiple leziuni grave. Un jandarm sosit la fața locului se implică în acțiunea de salvare și-l trimite pe Alexandru cu o căruță la Târgu-Jiu. Date fiind condițiile precare de transport și de intervenție post-accident fiul poetului moare, după unele surse în drumul spre spital, după altele în spital, medicii fiind neputincioși în a-i salva viața. Avea doar 19 ani și era student. Alexandru Coșbuc figurează, alături de Alexandru Stâlpeanu, ca fiind primele victime ale unui accident de circulație din țara noastră.

În locul în care a avut loc tragedia, la solicitarea poetului, a fost săpată o fântână în amintirea fiului său. Ea există și în zilele noastre și aparține unui restaurant al cărui proprietar este Ion Vârțanu. Acesta a amplasat pe ea o fotografie cu băiatul poetului. Obiectivul este cunoscut în zonă sub numele de „Fântâna lui Coșbuc”.

După acest cumplit moment George Coșbuc intră într-o depresie profundă. Se retrage la casa din București și renunță la scris. Nu mai interacționează cu apropiații lui și refuză să mai participe la activități publice. Nici măcar primirea ca membru în Academia Română nu a mai contat. Soția poetului a fost pe același palier al suferinței. Nu a lăsat pe nimeni să se atingă de vreun obiect aparținând lui Alexandru și nici să intre în camera în care acesta a locuit. Până și cartea, pe ale cărei pagini fiul lor își aruncase privirea înainte de plecarea sa pe drumul fără de întoarcere, a rămas, pentru totdeauna, deschisă la ultima pagină citită…