În istoria poporului nostru există eroi mai puțin cunoscuți de care mulți români nu știu că au lăsat o urmă în trecutul acestui neam. Nu e vina lor că la orele de istorie nu sunt pomeniți. Ei și-au făcut datoria, la un anumit moment, față de acest popor, fără a-și condiționa faptele de anumite manifestări de recunoștință. Spre satisfacția celor care ne pasă de timpul scurs înaintea epocii noastre îi găsim pe acești eroi anonimi în memoria posterității și îi aducem în atenția concetățenilor în semn de prețuire pentru sacrificiul lor. Obligația noastră morală este de a nu-i uita, o misiune infinit mai ușoară raportată la cele duse la bun sfârșit de acești înaintași în beneficiul generațiilor actuale.
Faptul că acești luptători provin într-un număr mai mare din Ardeal se explică prin faptul că această provincie a stat secole de-a rândul sub ocupație străină, că în această parte de țară românii au fost nevoiți să lupte pentru supraviețuire, să suporte oprobriul stăpânului străin.
Mișcarea națională a românilor din Transilvania a avut în frunte luptători destoinici și curajoși ale căror eforturi, susținute de populația ardeleană majoritar română, au condus în final la înfăptuirea marelui ideal de unire cu patria-mamă. Printre acești războinici s-a aflat, la un moment dat, și o femeie, o învățătoare inimoasă despre a cărei poveste nu se vorbește în școlile din țara noastră. Cu toate acestea, în zestrea istorică a națiunii o regăsim alături de eroii Revoluției de la 1848 din Transilvania, unde datorită aplombului și cutezanței sale a reușit să respingă atacurile armatei maghiare, venită să învingă rezistența moților și să-i aresteze pe liderii revoluționari români.
Pelaghia Roșu, numele eroinei noastre, a fost unicul copil al judelui sătesc Ioan Dufle din comuna Mărișel, județul Cluj. S-a născut în anul 1800 și a primit prenumele de Pelaghia după Sfânta Pelaghia, prăznuită de lumea creștină, în fiecare an, pe 8 octombrie. Văzând lumina zilei într-o familie de români a primit o educație în spiritul neamului său, părinții fiind cei care i-au îndrumat pașii spre cunoașterea limbii și culturii de baștină, cu ajutorul unor cărți scrise în limba maternă. Înzestrată cu istețime și având drag de învățătură Pelaghia studiază timp de trei ani în capitala Ungariei, după care se întoarce în vatra strămoșească pentru a-și ajuta consătenii, în calitate de învățătoare, să deprindă tainele scrisului și cititului.
Revenită pe plaiurile natale își întemeiază o familie căsătorindu-se cu Ioan Roșu din Mărișel. Împreună au un băiat pe nume Indrei, care la majorat ajunge centurion în armata lui Avram Iancu, unde îi va conduce, alături de mama sa, pe lăncierii ardeleni în luptele de la Mărișel împotriva agresiunii oștilor maghiare.
Refuzând să accepte alipirea Transilvaniei la Ungaria românii ardeleni au format în zona munților Apuseni o puternică rezistență. Între revoluționarii români și cei maghiari au izbucnit conflicte majore soldate cu bătălii succesive la Mărișel, Abrud și Fântânele. În cea de-a doua bătălie, de la Mărișel, avea să se evidențieze și Pelaghia Roșu, care a reușit să mobilizeze și să organizeze femeile din sat pricinuind, prin acțiunea lor, o înfrângere rușinoasă armatei maghiare, condusă de un anume Geley.
Era ziua de 12 martie 1849. Aflat în fruntea a 1600 de infanteriști maghiari, cunoscuți sub denumirea de honvezi, comandantul Geley atacă localitatea Mărișel. Planul lor de atac avea, însă, să fie dat peste cap de o strategie ingenioasă, pusă la cale de Pelaghia Roșu. Aceasta din urmă împreună cu celelalte femei din sat au îmbrăcat haine bărbătești cu pălării pe cap și au urcat călare pe Muntele Grohoiu, poziționându-se în spatele și pe părțile laterale ale armatei maghiare. Când maghiarii au declanșat atacul frontal Pelaghia Roșu a suflat din bucium și oastea de femei deghizate și-a făcut apariția călare înconjurând dușmanul. Surprinși și uimiți de atacul românilor venit din toate părțile, armata maghiară a părăsit câmpul de luptă într-o degringoladă totală. Practic, soldații maghiari nu și-au mai pus problema să lupte cu românii, ci să scape cu viață din încercuire.
În zăpăceala creată de tactica ardelenilor peste două sute de soldați maghiari și-au găsit sfârșitul, printre ei aflându-se un căpitan și sergentul major Vitez Lajos, în timp ce un număr însemnat de răniți au fost luați prizonieri. Efectul psihologic de spaimă și derută a fost atât de mare în rândul armatei maghiare, încât aceasta nu a mai fost în stare de ripostă. Soldații maghiari au ales pur și simplu să fugă la întâmplare, căzând ușor pradă românilor care i-au urmărit. Cei mai mulți dintre soldații maghiari au murit înecați în Someșul Rece, în tentativa lor disperată de a scăpa de urmăritori.
Vestea victoriei mărișelenilor și, mai ales, contribuția femeilor conduse de Pelaghia Roșu s-a răspândit cu repeziciune în Țara Moților. Înfrângerea le-a zdruncinat serios moralul și orgoliul maghiarilor. Vrând cu orice preț să răzbune umilința de la Mărișel, trei mii de honvezi au pornit spre Câmpeni, pentru a zdrobi definitiv armata opozanților români.
În drumul spre centrul de rezistență al moților, pe 6 iulie 1849, armata maghiară, condusă de tânărul general Pal Vasvari, zis și Kossuth cel Mic, este întâmpinată, în localitatea Fântânele, de o armată de aproximativ șase sute de români, condusă de tribunii Nicolae Corchiș, Iacob Olteanu și centurionul Indrei Roșu. Alături de aceștia, în fruntea armatei de femei din Mărișel s-a aflat și Pelaghia Roșu. Bătălia, deși inegală, s-a sfârșit cu victoria românilor, maghiarii lăsând pe câmpul de luptă trei comandanți din patru și peste 800 de soldați. Marele lor general Pal Vasvari a scăpat cu viață fugind în timpul bătăliei deghizat în haine de valet polonez.
Contribuția Pelaghiei Roșu și a detașamentului de femei, condus de aceasta, a fost recunoscută și apreciată inclusiv de autoritățile austriece, care la 21 august 1850, prin intermediul guvernatorului Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, au recompensat-o pe eroina noastră cu suma de o sută de florini. De asemenea, fiul ei, Indrei Roșu, a fost decorat cu medalia Crucea de Aur pentru meritele sale din timpul Revoluției pașoptiste.
Pentru comuna Mărișel și pentru românii ardeleni Pelaghia Roșu reprezintă un simbol al femeii neînfricate, un exemplu de curaj și dăruire pentru împlinirea idealurilor de libertate și de egalitate în drepturi. În semn de prețuire, chipul luptătoarei din Mărișel este pictat în biserica din localitate alături de cele ale lui Avram Iancu și Horea.
Dăscălița eroină s-a stins din viață la 10 iulie 1870, fiind înmormântată în comuna natală. La căpătâi localnicii i-au pus o cruce de lemn care în timp s-a deteriorat. În anul 1902, când Ardealul se afla sub ocupația Austro-Ungară, un grup de femei din Abrud și Sibiu au decis să-i înlocuiască crucea de lemn cu una de piatră. Pe ea au inscripționat datele și numele Pelaghiei Roșu, iar dedesubt au trecut inițialele F.R.R., însemnând „Femeile Române Recunoscătoare”. Operațiunea de schimbare s-a efectuat în mare taină. După un timp, fără a se cunoaște împrejurarea, autoritățile maghiare au aflat despre gestul româncelor. Cunoscând povestea Pelaghiei Roșu și vrând să deslușească semnificația inscripției F.R.R. jandarmii maghiari au declanșat o cercetare aprigă asupra cazului.
Ancheta i-a vizat pe toți cei implicați în schimbarea crucii. Din dorința de a nu i se profana mormântul femeile implicate au declarat că inscripția semnifică „Familia Roșu Recunoscătoare”. Și astfel mormântul eroinei a fost salvat de la batjocorire. A fost o modalitate înțeleaptă de a pune capăt unei anchete brutale, însă în mintea și sufletul românilor tainica inscripție va rămâne pentru totdeauna: „Femeile Române Recunoscătoare”.
