Istoria politică a lumii abundă de rivalități și dispute diplomatice, de înfruntări violente.
Primul Război Mondial a fost o confruntare armată globală cu un deznodământ teribil.
Izbucnirea acestui conflict de proporții a fost cauzat de asasinatul comis la Sarajevo, la 28 iunie
1914, de către un naționalist sârb, pe nume Gavrilo Princip, împotriva arhiducelui Franz
Ferdinand, moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar. În istoria omenirii este consemnată
ca una dintre cele mai sângeroase conflagrații, în ea pierzându-și viața aproximativ nouă
milioane de soldați și șapte milioane de civili. La finalul războiului patru mari imperii au
dispărut definitiv de pe harta lumii. Este vorba de Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar,
Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în locul lor apărând mai multe state naționale.
La momentul în care a fost declanșat războiul nimeni, dintre persoanele cu
responsabilități majore în guvernarea statelor lumii, nu se gândea la o bătălie de durată, care va
distruge Europa pentru câțiva ani buni. Liderii statelor din acele vremuri credeau că totul se va
sfârși în câteva săptămâni sau luni. Putea fi evitat acest război? Este o întrebare la care cu greu
poate fi oferit un răspuns punctual, pentru că asasinatul propriu-zis a fost doar scânteia care a
aprins imensul foc al discordiei, pregătit de ceva vreme prin tot felul de alianțe divergente între
care exista o tensiune mocnită, prin refuzul imperiilor de a acorda popoarelor, aflate în
componența lor, dreptul la auto-determinare, prin neînțelegerile diplomatice amânate la
nesfârșit. La cele enumerate se mai adaugă sistemul rudimentar de comunicare și dezvoltarea,
fără precedent, a industriei de armament, care a coagulat anumite națiuni din punct de vedere
militar.
Împăratul Wilhelm al II-lea al Imperiului German a fost profund afectat de moartea lui
Franz Ferdinand și a soției acestuia, Sophia. Liderul german îl simpatiza foarte mult pe
moștenitorul tronului Austro-Ungar, iar când a aflat că prin ultimele sale cuvinte îi implora pe
cei din jur să-i salveze soția ca aceasta să poată avea grijă de copiii lor, în sufletul Kaiserului s-a
declanșat o mânie violentă împotriva națiunii sârbe. În ciuda acestei furii dezlănțuite și a
asigurărilor de susținere oferite Austro-Ungariei liderul german nu a prevăzut declanșarea unui
conflict militar extins. El a fost convins că alianțele matrimoniale monarhice la nivelul Europei
sunt suficient de puternice pentru a găsi o soluție de sancționare a sârbilor, fără a se ajunge la
un război, chiar dacă știa că Țarul Rusiei îi susține necondiționat pe slavi. Nu s-a gândit nici
măcar o clipă că Austro-Ungaria are cu totul alte planuri și că vărul său, Țarul Nicolae al II-lea
al Rusiei, va pune mai presus de gradul lor de rudenie interesele politice ale națiunii ruse.
La conducerea Imperiul Austro-Ungar se afla împăratul Franz Joseph. Avea 84 de ani și
se afla în fruntea statului de 66 de ani. Era un monarh la apusul vieții, obosit și confuz, care
trecuse prin multe momente dificile de-a lungul domniei, inclusiv drame personale. Aș aminti
moartea soției, Elisabeta – cunoscută ca împărăteasa Sisi – sinuciderea fiului Rudolf și, în cele
din urmă, asasinarea nepotului, moștenitorul tronului. Implicarea lui în problemele imperiului
era din ce în ce mai mică. Greutatea deciziilor a căzut pe umerii ministrului de externe, contele
Leopold von Berchtold și ai șefului Statului Major al armatei imperiale, Conrad von
Hötzendorf.
Bazându-se pe garanțiile de susținere ale Germaniei și vrând cu orice preț să pedepsească
drastic Serbia ministrul de externe austriac redactează un ultimatum înjositor pentru conducerea
statului sârb, cu gândul că aceasta nu-l va accepta. Înainte să o transmită sârbilor, nota
diplomatică a fost dată spre consultare aliaților germani, dar, în mod inexplicabil, împăratul
Wilhelm al II-lea nu a solicitat să vadă conținutul ei. Cu toate că documentul includea prevederi
și solicitări extrem de dure, oficialii sârbi le-au acceptat în cea mai mare parte, mai puțin
cererea privind suveranitatea țării, unde răspunsul a fost neclar.
Reacția statului sârb a fost pe placul germanilor, nu și a austriecilor. Aceștia din urmă au
marșat doar pe varianta războiului, convinși fiind că-i vor zdrobi pe sârbi printr-o acțiune
militară fulgerătoare. În consecință, la 28 iulie 1914, Imperiul Austro-Ungar declară război
Serbiei. Din acel moment sunt activate sistemele de alianțe. Celelalte state, legate între ele prin
tot felul de tratate militare, se implică în găsirea unei soluții mulțumitoare ambelor părți. Din
păcate, se intră într-o zonă a suspiciunilor mai mult sau mai puțin fondate. Orice gest al unui
stat implicat capătă o doză mare de neîncredere din partea adversarilor, iar până la escaladarea
conflictului n-a mai fost decât un pas.
Catalogând atitudinea Austro-Ungariei drept o amenințare indirectă, Rusia anunță
mobilizarea generală a armatei pe 30 iulie 1914. Urmează un schimb de telegrame între
conducătorii germani și ruși pentru medierea situației, însă orice răspuns este privit cu multă
circumspecție. Fiecare crede despre celălalt că își ascunde adevăratele intenții. În cele din urmă
îndoiala i-a cuprins pe toți liderii europeni de la acea vreme, iar războiul nu a mai putut fi
evitat. Vechile litigii și rivalități s-au reactivat cu și mai multă patimă.
Cele două blocuri militare care s-au confruntat au fost Puterile Centrale și Tripla
Înțelegere sau Antanta, de la cuvântul francez „entente” însemnând „acord”. Din primul făceau
parte Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Din cel de-al doilea, Franța, Marea
Britanie și Rusia. Pe parcursul războiului lor li se vor adăuga și alte state, numărul total fiind de
33 de pe 5 continente, asta pentru că au participat în bătălii și luptători voluntari din
dominioanele coloniale, precum: Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și Maroc.
Fiecare forță militară a intrat în război mânată de interese mai mult sau mai puțin
justificate. Germania voia să-și impună dominația pe continent, Franța își dorea revanșa în fața
nemților după pierderea Alsaciei și Lorenei, Rusia să apere slavismul în Balcani, iar Maria
Britanie să dețină supremația navală și tehnologică.
În această conflagrație mondială au avut loc câteva premiere în materie de tehnologie
militară și strategii de luptă, dintre care aș aminti: folosirea mitralierelor și a artileriei grea;
apariția atacurilor aeriene, dar care nu reușeau să producă pagube substanțiale la sol; primele
bătălii aeriene în care soldații trăgeau unii în alții cu puști obișnuite; primele vehicule blindate
pe câmpurile de luptă, dar care se manevrau greoi și aveau o eficiență scăzută; utilizarea
submarinelor, a torpilelor și a minelor navale în luptele pe mare; folosirea, pentru întâia oară, a
agenților chimici ca arme de distrugere.
Din lunga listă de confruntări, desfășurate pe două fronturi, cele mai crâncene au fost:
Bătălia de la Marna (1914), Bătălia de la Tannenberg (1914), Bătălia de la Gallipoli (1915-
1916), Bătălia de la Verdun (1916), Bătălia de la Somme (1916), Bătălia de la Isonzo (1915-
1917), Bătălia de la Jutland (1916), Bătălia de la Caporetto (1917) și Ofensiva de o sută de zile
(1918).
După 53 de luni de chin și lupte tragice reprezentanții Imperiului German și cei ai Triplei
Înțelegeri pun capăt războiului printr-un armistițiu semnat într-una din suburbiile Parisului, mai
exact în pădurea Compiègne. În vagonul-salon al unui tren de campanie mareșalul Ferdinand
Foch, comandantul forțelor armate ale Antantei, și Matthias Erzberger, reprezentantul
Imperiului German își pun semnăturile pe documentul ce va constitui baza tratatelor ulterioare
de pace.
Vestea înțelegerii dintre părțile beligerante se răspândește cu repeziciune. Salvele de tun
și clopotele bisericilor însoțesc manifestările de bucurie ale locuitorilor capitalei Franței. Peste
tot emoția încetării ostilităților emană din sufletele supraviețuitorilor. După patru ani de
întuneric și durere lumina speranței a reînceput să însenineze chipul mohorât al omenirii. Era
toamna anului 1918, ziua 11, luna 11, ora 11…
