La întemeierea Țării Moldovei o contribuție, deloc de neglijat, a avut-o Regatul Ungariei,
care avea în stăpânire, la momentul respectiv, Voievodatul Transilvaniei. Dacă nu cădem pradă
legendelor și o luăm pe calea dovezilor rămase în arhivă, vom constata că povestea cu primul
descălecat al lui Dragoș, plecat la o vânătoare de zimbri însoțit de cățelușa Molda, este o creație
populară fermecătoare și atât. În realitate, Dragoș era un nobil maramureșean aflat în serviciul
monarhului ungar, care a primit o misiune de luptă în teritoriul aflat dincolo de granița
muntoasă a regatului. Pentru a înțelege mai bine contextul voi aminti faptul că pe teritoriul
Moldovei, la începutul secolului al XIV-lea, tătarii aveau un avanpost, de unde desfășurau mai
multe incursiuni de jaf în Transilvania. Sătul de aceste prădăciuni, regele Ungariei Ludovic de
Anjou trimite o armată dincolo de Carpați, cu scopul de a-i alunga pe tătari. Armata maghiară
era condusă de voievodul Transilvaniei Andrei Lackfi. Din ea făcea parte și un contingent
maramureșean sub comanda lui Dragoș din Bedeu. Tătarii sunt învinși, iar în semn de
recunoștință pentru vitejia dovedită în luptă regele Ungariei îl face marchiz pe Dragoș și îl
numește la conducerea noii stăpâniri teritoriale. Această marcă de apărare a Regatului Ungariei,
constituită în partea de nord-vest a Moldovei de azi, își avea reședința în localitatea Baia,
despre a cărei însemnătate istorică voi aminti în material ceva mai târziu.
Dragoș, primul conducător al teritoriului de dincolo de Carpați, și urmașii acestuia, Sas și
Balc, au fost vasali ai Regatului Ungariei. Cel care este considerat cu adevărat întemeietorul
Țării Moldovei este un alt maramureșean din Valea Izei și a Vișeului, pe nume Bogdan, care
aflându-se în conflict cu noul rege al Ungariei se duce cu armata sa în Moldova și ocupă acest
teritoriu alungându-i pe supușii coroanei maghiare. Acest lucru a fost posibil și datorită
ajutorului primit de la localnici, care, în marea lor majoritate, erau de același neam cu cneazul
maramureșean. I s-a conferit titlul de întemeietor pentru că Bogdan reușește să învingă trupele
maghiare trimise de rege pentru a-l pedepsi, obținând în urma acestei victorii independența
teritorială. Izbânda în fața oștirii maghiare îi oferă lui Bogdan dreptul de a declara Moldova stat
de sine stătător, devenind astfel primul domnitor al noii formațiuni statale. În concluzie, putem
spune că Moldova lui Dragoș a fost o provincie maghiară, în timp ce Moldova lui Bogdan a fost
un stat independent.
Prima cetate de scaun a Moldovei a fost Baia, o reședință domnească distrusă în urma
bătăliei dintre regele Ungariei Matei Corvin și voievodul Moldovei Ștefan cel Mare. Zilele
trecute s-au împlinit 557 de ani de la înfruntarea celor doi, o luptă care s-a soldat cu o
înfrângere umilitoare pentru regele maghiar, dar care nu a dus la ruperea relației dintre cei doi
conducători. Înainte de a descrie bătălia și consecințele acesteia trebuie amintite cauzele care i-
au împins pe cei doi lideri spre câmpul de luptă. Fără a fi părtinitor voi recunoaște că cel
vinovat de provocarea acestui conflict militar a fost Ștefan cel Mare, iar motivele sunt legate de
cele două acțiuni declanșate de voievodul moldovean împotriva intereselor regatului maghiar.
S-ar putea ca în opinia unora ambele operațiuni militare ale lui Ștefan cel Mare să fie
întemeiate, însă eu le consider instigatoare și determinante în izbucnirea războiului
moldoveano-ungar.
După cum se știe, în sudul Moldovei se aflau două fortărețe, Chilia și Cetatea Albă, de o
importanță strategică deosebită, atât din punct de vedere militar, cât și comercial. Cetatea Albă
se afla sub suzeranitatea Moldovei. Cetatea Chiliei aparținea Ungariei, fiind ocupată de o
garnizoană maghiară. Istoria celei din urmă pornește din Antichitate când a fost ridicată de
greci. Ulterior, a fost preluată de bizantini, apoi de genovezi ca, în jurul anului 1400, să intre în
stăpânirea domnitorului valah Mircea cel Bătrân. În anul 1426, profitând de situația grea în care
se afla domnitorul muntean Dan al II-lea și de conflictele interne din țara vecină, domnitorul
Moldovei Alexandru cel Bun ia în stăpânire cetatea. Fiul acestuia, Petru al III-lea Mușat, oferă
fortăreața Chiliei lui Iancu de Hunedoara, în anul 1448, în semn de mulțumire pentru sprijinul
militar oferit de transilvănean în cucerirea tronului Moldovei. Prin urmare, când Ștefan cel
Mare a urcat în domnie cetatea Chiliei era ocupată și administrată de o unitate militară
maghiară, fiind în proprietatea regelui Matei Corvin. Domnitorul moldovean nu s-a împăcat cu
această idee și a atacat-o în mai multe rânduri, reușind, în anul 1465, să o cucerească.
Intrarea cetății Chilia în stăpânirea Moldovei a însemnat pentru Regatul Ungar atât
pierderi financiare însemnate, cât și subminarea poziției acestuia, în ceea ce privește comerțul
pe Dunăre și în bazinul Mării Negre. Ca și cum această lovitură nu ar fi fost îndeajuns, în vara
anului 1467, Ștefan cel Mare se amestecă în treburile interne ale regatului maghiar și susține
revolta secuilor – nemulțumiți de mărirea taxelor – împotriva regelui Matei Corvin. În cele din
urmă rebeliunea este înfrântă, iar regele maghiar decide să atace Moldova în semn de sancțiune
pentru cele două intervenții militare ostentative.
Era sfârșitul toamnei anului 1467 când armata maghiară – după unele surse formată din
40.000 de oșteni, după altele din numai 25.000 – trece pasul Oituz cu scopul declarat de a-l
înlătura din domnie pe Ștefan cel Mare. Ținta finală era cetatea Sucevei, reședința Țării
Moldovei. În scurt timp oștile lui Matei Corvin cuceresc Bacăul, apoi Romanul. La 29
noiembrie Ștefan cel Mare, retras din calea oștilor maghiare, cere regelui un armistițiu, dar este
refuzat. După zece zile de staționare la Roman regele Matei Corvin își îndreaptă oștile spre
orașul Baia, unde exista o comunitate catolică însemnată capabilă să sprijine forțele maghiare.
Conștient de faptul că se află în inferioritate numerică și că o bătălie în câmp deschis nu-i
oferă prea multe șanse de victorie, conducătorul moldovenilor ordonă oștirii un atac prin
surprindere. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan cel Mare înconjoară
localitatea Baia și declanșează un imens incendiu dând foc palisadelor de lemn ce înconjurau
așezarea. Cuprinși de panică oștenii maghiari reacționează în dezordine, fapt care le permite
moldovenilor să-i anihileze ușor. Pe ulițele localității se dau lupte grele cu pierderi de vieți
omenești în ambele tabere. Moldovenii, fiind mult mai bine organizați și profitând de elementul
surpriză, reușesc să producă mari pagube armatei regale. Însuși regele este grav rănit și scapă cu
greu din încercuire, profitând de neatenția și șovăiala marelui vornic Crasmăș, unul din
comandanții celor trei corpuri militare ale oștii lui Ștefan cel Mare. Acesta din urmă, bănuindu-
și comandantul de infidelitate, îl execută alături de alți 24 de boieri trădători.
Interesant este faptul că regele maghiar a fost ajutat să scape cu viață și datorită vitejiei
unor oșteni români aflați în armata transilvăneană și pe care Matei Corvin îi va răsplăti după
bătălie. Acest fapt rezultă dintr-o diplomă emisă de cancelaria regelui în anul 1469 și din care
aflăm numele celor recompensați: George Avram și Coroi Ion din Oncești, Mihai din Petrova,
Mihai Nan din Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru și Lupșa
din Berbești, Simion din Uglea, Șteț din Biserica Albă.
Înfrângerea armatei maghiare la Baia nu a pus capăt relației dintre Moldova și Regatul
Ungariei. Pericolul otoman i-a obligat pe cei doi conducători să coopereze în beneficiul
ambelor părți. Primul pas îl face Ștefan cel Mare care le acordă brașovenilor, la 3 ianuarie 1472,
o serie de privilegii comerciale. În anul următor, la 20 ianuarie 1473, regele maghiar procedează
la fel cu negustorii moldoveni.
Ambele tabere depun eforturi pentru pace și bună înțelegere fiind conștiente că o luptă
între două țări creștine este în avantajul turcilor și tătarilor. Pe fondul refacerii bunelor relații
dintre cele două state, în iarna lui 1474 un număr de 5.000 de secui și 1.800 de oșteni regali se
alătură armatei lui Ștefan cel Mare la Vaslui, în ceea ce va însemna una din marile înfrângeri ale
Imperiului Otoman în fața creștinilor.
Într-o manieră asemănătoare a decurs relația dintre moldoveni și polonezi. O lungă
perioadă Ștefan cel Mare a fost vasalul Regatului Poloniei. Cele două țări s-au ajutat și susținut
reciproc. Cu toate acestea, în anul 1497 s-a ajuns la conflict militar, câștigat și de această dată
de conducătorul moldovean, în celebra bătălie din Codrii Cosminului. Aceste neînțelegeri
vremelnice nu i-au împiedicat, însă, pe români, unguri și polonezi să-și dea mâna în fața
amenințării musulmane, fapt care demonstrează că, la vremuri de restriște, fratele creștin, cu
bune și cu rele, rămâne cel mai bun aliat, chiar dacă în anumite momente e obraznic și arțăgos.
