Nu toate poveștile de dragoste au un final fericit. O parte dintre legăturile sentimentale,
născute ca urmare a unor intense trăiri afective, ajung să se destrame relativ repede, altele după
un anumit timp. Există, de asemenea, un număr restrâns de cazuri al căror deznodământ este
tragic. Căile iubirii sunt, uneori, atât de întortocheate încât nici după trecerea în eternitate nu dai
de capătul lor. Odată ce ai intrat pe drumul iubirii nu știi niciodată cât de lung, cât de anevoios
sau cât de sinuos este și nici spre ce destinație se îndreaptă. Intri pe el cu un avânt candid și,
împins de la spate de un atașament sufletesc nestăpânit combinat, de regulă, cu o dorință
carnală ardentă, înaintezi visător în necunoscut, fără să te gândești la iminentele consecințe.
Când acestea sunt pozitive n-ai nicio temere. În schimb, dacă sunt negative te confrunți cu o
tristețe apăsătoare și, inevitabil, te uiți în urmă să vezi unde ai greșit.
Iubirea este o formă de nebunie, care se instalează fără preaviz. E o stare de beție
continuă, o tulburare generală a organismului însoțită de palpitații și emoții intense. Când
dragostea te invadează, episoadele în care ești rupt de realitate se înmulțesc. Plutești într-un
univers al imaginației din care cu greu poți fi extras. Devii o simplă marionetă trasă de sfori de
un sentiment incontrolabil.
Personajul principal al poveștii de astăzi este scriitorul, arheologul, istoricul și omul
politic Alexandru Odobescu. Un om de cultură cu o reputație științifică internațională, care și-a
pus capăt zilelor din cauza unei iubiri neîmplinite. Înainte, însă, de a descrie ultimele momente
ale vieții lui, voi prezenta pe scurt întregul parcurs al savantului.
S-a născut într-o familie cu posibilități materiale la 23 iunie 1834. Tatăl său era ofițer. În
timpul Revoluției de la 1848 avea gradul de general și s-a opus acestei acțiuni de protest,
arestându-i pe cei din guvernul provizoriu. Mama lui era fiică de medic. Ambii părinți s-au
îngrijit ca Alexandru să primească o educație aleasă. Primii pași spre învățătură i-a făcut acasă
cu institutori particulari. Apoi a urmat cursurile Școlii Domnești „Sfântul Sava” din București,
pentru ca, din 1850, să studieze la „College de France” din Paris.
În perioada petrecută în Franța devine membru în „Societatea Studenților Români”, iar la
14 februarie 1851 înființează, alături de alți confrați, „Junimea Românească”. Această
organizație avea un substrat politic și cultural. La ea au aderat foarte mulți studenți români, care
se aflau la studii în capitala franceză. În paralel studiază arheologia și își obține bacalaureatul în
litere. Devine student la Sorbona, la Facultatea de Litere, dar nu se prezintă la examenul de
licență și se întoarce acasă.
La revenirea în țară ocupă diverse funcții publice. Pentru început este numit procuror la
Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor. Apoi, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza îl numește director la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar peste un an, în 1863,
devine ministru la același minister.
Dintre lucrările sale de referință aș aminti nuvelele Mihnea Vodă cel Rău și Doamna
Chiajna, tratatul de arheologie intitulat Istoria Arheologiei și monografia dedicată Tezaurului
de la Pietroasa, publicată sub numele Le Trésor de Pétrossa – étude sur l’orfèvrierie antique,
Tome I-III. La inițiativa sa, în anul 1861, apare „Revista română pentru științe literare și arte” în
paginile căreia se vor regăsi materiale sub semnătura unor scriitori celebri, precum: Alexandru
Donici, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, C.A. Crețulescu ș.a.
Alexandru Odobescu era un bărbat distins, amabil și frumos. Pe 14 august 1858 se
căsătorește cu prințesa Alexandra (Sașa) Brejbeanu, fiica contelui rus Kiseleff – guvernator al
Țărilor Române – și a Ruxandrei Băleanu, descendentă a prinților ruși Bagration. Din căsătoria
celor doi se va naște unicul lor copil, o fată pe nume Ioana. Se pare că soții Odobescu obișnuiau
să ducă un trai luxos. Nu duceau lipsă de avere, dar, nu de puține ori, cheltuiau peste nivelul
încasărilor, motiv pentru care treceau, adeseori, prin greutăți pecuniare.
Parcursul vieții lui Odobescu a fost unul fericit și plin de realizări până în jurul vârstei de
55 de ani, când o serie de probleme de sănătate îl vor împinge spre dependența de morfină.
Suprapuse peste episoadele de criză financiară aceste greutăți îl vor vulnerabiliza din punct de
vedere psihic. Ca și cum problemele amintite nu i-ar fi fost îndeajuns, peste el va cădea și
năpasta unei iubiri imposibile. Avea 57 de ani când a cunoscut-o pe Hortensia Racoviță, o
profesoară de geografie la o școală de fete din București, iar drama destinului său începea să-i
contureze sfârșitul.
Femeia fatală avea un aspect atrăgător. Fusese în adolescență „Miss România”. Era
nepoata unui baron moldovean și în copilărie a avut parte de o educație aleasă. Pe lângă faptul
că era foarte frumoasă, era și deșteaptă, fiind autoarea unui manual de geografie. A primit chiar
un premiu din partea „Societății Geografice Române” pentru lucrarea „Dicționarul județului
Bacău”.
Trecutul său sentimental, însă, era destul de zbuciumat. Față de Alexandru era cu 30 de
ani mai tânără și trecuse prin două căsătorii. Prima cu dramaturgul Alexandru Davila, fiul
celebrului medic Carol Davila, căsătorie în urma căreia a avut doi băieți, pe Tudor și Carol.
Divorțează de primul soț și se recăsătorește cu Dumitru Racoviță, secretarul personal al lui Titu
Maiorescu, însă după doi ani rămâne văduvă.
După 30 de ani de mariaj cu Sașa, inima lui Alexandru Odobescu devine sclava
farmecelor Hortensiei. Crezând că este doar o aventură trecătoare soția lui Odobescu trece cu
vederea avântul soțului pentru altă femeie. Speră în permanență că este, doar, un capriciu
temporar. Când își dă seama că Alexandru o vrea cu orice preț în viața lui, Sașa acceptă să-i
acorde divorțul și chiar o roagă pe Hortensia să se mărite cu Alexandru numai să-l vadă fericit.
O soție admirabilă și îngăduitoare, dornică să se sacrifice pentru împlinirea sufletească a
soțului.
Relația dintre Alexandru și Hortensia nu s-a construit pe o dragoste reciprocă. Se pare că
la început doamna s-a arătat interesată de avansurile lui Odobescu și chiar i-ar fi dat speranțe de
mai mult, dar cu timpul lucrurile au degenerat. Presărată de certuri, de pretenții financiare
exagerate din partea ei, de trădări și minciuni, de iertări nejustificate din partea lui, legătura
dintre cei doi a fost consecința unor interese diametral opuse, care au ieșit la suprafață ceva mai
târziu. El o iubea nebunește și o dorea ca parteneră de viață, în timp ce ea îi accepta compania
mai mult dintr-o perspectivă materială, fiind rezervată și rece în plan afectiv.
Pasiunea pe care Alexandru a făcut-o pentru Hortensia a fost chinuitoare. Pur și simplu l-
a torturat sufletește. Pentru ea Alexandru a trecut prin toate suferințele și umilințele unui bărbat
respins de parteneră. Când durerile au trecut de pragul suportabilității Odobescu a decis să se
sinucidă. Prima tentativă a avut loc în seara de 5 spre 6 noiembrie 1895, când a ingerat o
supradoză de morfină. Cantitatea nu i-a fost fatală, așa că a repetat acțiunea trei zile mai târziu.
De data aceasta cu succes…
După prima încercare nereușită de sinucidere Alexandru Odobescu îi scrie prietenului
său, Anghel Demetriescu, în care recunoaște că a căzut pradă „ușurinței și vulgarității unei
ființe fără inimă”. Moartea lui Odobescu nu a impresionat-o pe Hortensia. Un an mai târziu se
va căsători cu profesorul de geografie Gheorghe Buzoianu și se va retrage în județul Botoșani.
Alexandru Odobescu a fost un bărbat arătos, bogat și cultivat. Un intelectual rasat
înzestrat cu multe talente, dar în cazul unei iubiri pătimașe creierul cedează întotdeauna în fața
inimii. A recunoscut-o chiar Alexandru pe patul de moarte, atunci când în ultimele rânduri i-a
spus prietenului său că, pentru el, Hortensia a fost „adevăratul mormânt al inteligenței…”
