Unul dintre cei mai importanți scriitori ai momentului, poetul Emil Brumaru, s-a stins din viață.
Scriitorul împlinise vârsta de 80 de ani chiar în ziua de Crăciun şi este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi români.
Emil Brumaru, unul dintre cei mai importanţi poeţi români, cu o operă fabuloasă, a murit sâmbătă seara, cu puţin înainte de miezul nopţii, la secţia de terapie intensivă, în urma unui accident vascular cerebral.
Sursa foto: Facebook/Emil Brumaru
Emil Brumaru s-a născut la 25 decembrie 1938 în comuna Bahmutea (Mihailovca), judeţul Tighina, Basarabia (azi în Republica Moldova). După studii la Şcoala medie nr. 1 „Mihail Sadoveanu” (actualul Colegiu Naţional) din Iaşi, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din acelaşi oraş, absolvind în 1963. În perioada 1963–1975 a fost medic în comuna Dolhasca, judeţul Suceava, loc esenţial în imaginarul operei sale, pe care l-a numit în corespondenţă „rezervaţia naturală de îngeri”. S-a dedicat apoi scrisului, în paralel cu activitatea de corector (1983–1989) şi redactor (1990–1996) la revista ieşeană Convorbiri literare. A debutat cu poezii în revista Luceafărul (1967), apoi editorial în 1970, cu două volume de poezie, Versuri (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut) şi Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franţa, Anglia, Suedia, S.U.A. În perioada 1992-2009 a deţinut o rubrică săptămânală în România literară („Cerşetorul de cafea”), având de asemenea, de-a lungul timpului, rubrici în Ziarul de Iaşi („Gulliver”), Cronica, Plai cu boi, Suplimentul de cultură („Dumnezeu se uită la noi cu binoclul”, „Crepusculul civil de dimineaţă”, „Diabloguri” – împreună cu Veronica D. Niculescu). A obţinut numeroase premii, printre care Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia (2001), Premiul „Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia acordat de revista Observator Cultural (2011), Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Amintiri din rai” (2017). A scris printre altele „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Dulapul îndrăgostit” (1980), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese. 1959-1998” (2003), „Opera poetică” (2003, 2005 – ed. revăzută şi adăugită), „Fluturii din pandişpan” (2003), „Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu” (2004), „Infernala comedie” (2005), „Submarinul erotic” (2005), „Dumnezeu se uită la noi cu binoclul” (2006), „Cântece de adolescent” (2007), „Poveşti erotice româneşti” (volum colectiv, 2007), „Ne logodim cu un inel de iarbă” (carte-obiect, 2008), „Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei…” (2008, 2012 – ed. adăugită), „Opere I. Julien Ospitalierul” (2009), „Opere II. Submarinul erotic” (2009), „Opere III. Cerşetorul de cafea” (2012), „Rezervaţia de îngeri” (2013).
Toată noaptea şi în cursul dimineţii de duminică, pagina de Facebook a lui Emil Brumaru, unde până în urmă cu trei zile îşi posta creaţiile, s-a umplut de mesaje de condoleanţe.
Scriitorul Liviu Antonesei a fost primul care a făcut anunțul morții poetului: „În noaptea asta, cu puţin înainte de miezul nopţii, poetul Emil Brumaru s-a retras în rezervaţia de îngeri. E greu să scriu, am amintiri cu el de peste 45 de ani. Pe la jumătatea anilor 70, când se năştea şi în mine un fel poet, dintre poeţii ieşeni ai vremii, îmi plăceau cel mai mult cei cinci din generaţia numită 70 – Petru Aruştei, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru. I-am scris în ordinea în care ne-au părăsit, m-au părăsit. M-am bucurat de apropierea lor, am scris despre ei, i-am iubit mult, îi iubesc şi acum. Emil împlinise de curând 80 de ani şi era într-o formă de invidiat, cel puţin aşa mi se părea mie”
Radu Afrim, regizor: Obisnuiam sa citesc in fiecare zi cate o poezie de pe pagina lui. In dimineata asta ( cand imi fac bagajul pt iasi) e emotionant sa vad cum toata lumea are un gand bun pentru poetul sublim Emil Brumaru. Drum lin!
Alex Ștefănescu, critic literar: Un mare scriitor, un mare cititor, un om care știa să se joace… În 1970, încă student, aveam o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista „Luceafărul” (unde fusesem recomandat cu generozitate de Nicolae Manolescu). Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci al revistei, m-a chemat după un timp la redacţie şi mi-a pus în braţe un teanc de cărţi, ca să am despre ce să scriu în următoarele săptămâni. Acasă, printre numeroasele volume lipsite de valoare, am descoperit unul care mi-a atras atenţia de la primele pagini:
„Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene…”
Am făcut un coup-de foudre pentru acest poet (din Iaşi). Ulterior l-am şi cunoscut şi ne-am şi împrietenit (atât cât se poate împrieteni un critic literar cu un poet).
Sunt mândru că mă număr printre primii critici care au scris despre cartea de debut a lui Emil Brumaru, „Versuri”, 1970. Aveam pe atunci 23 de ani. Din 1970 și până azi am scris despre poezia sa zeci și zeci de pagini de critică literară, încercând să-i definesc individualitatea. La un moment dat, când mijloacele de exprimare pe care mi le oferea critica literară mi s-au părut insuficiente, am scris și un poem:
„Brumaru are vergi cu care bate/ Sălbatic epitetele prea dulci/ Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate/ În care nu e bine să te-ncurci./ / El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi/ Visând la fete roz din capitală,/ C-un pix de-argint le face copilaşi,/ Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.// În fiecare număr din Rom. lit./ Îşi plânge-amar iubirile defuncte,/ Iar noi mereu avem de-nlocuit/ Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.// Înzăpezit printre scrisori de-amor/ Originale, dar şi apocrife,/ Brumaru-adună sârme vechi şi sfori/ În care vede tandre hieroglife.// El criticilor nu le dă la cap/ Cum fac atâţia scriitori români,/ Ci stă cu ei închis într-un dulap/ Pe întuneric două săptămâni.// Nimeni nu ştie dacă-i maltratează, / Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc / Sau dacă de ceva îi operează,/ Dar la ieşire criticii zâmbesc.”
Înainte de a fi un mare poet, Emil Brumaru era un mare cititor. Nu citea, ca mine (care am această obligație profesională), orice fel de carte. Citea doar cărți care îl încântau. Scotea din ele citate (pe care uneori le făcea cadou prietenilor), le comenta, le parafraza, le invoca în scrisori. Dacă nu putea să-și procure o carte, intra în panică. Cerea ajutorul mai multor prieteni simultan și, dacă întâmplarea făcea ca toți să i-o trimită la Iași, unde locuia de mulți ani (după ce locuise în tinerețe în „rezervația naturală de îngeri Dolhasca”), nu i se părea un exces. Se desfăta cu toate. În caz, însă, că nu obținea niciun exemplar, suferea cumplit. Am fost de față odată când frumoasa lui fiică, Andreea Brumaru (ea însăși o poetă remarcabilă, care însă amână să-și publice versurile), făcea investigații minuțioase într-o librărie, în căutarea unei cărți pe care și-o dorea foarte mult tatăl ei. Căutarea ei avea ceva febril, ca și cum ar fi fost vorba de o urgență.
În plus, Emil Brumaru era un om care știa să se joace. Poezia sa, cu totul, este de altfel o plăcere de a trăi ritualizată, un joc inventat pe măsură ce poetul îl juca.
Mă doare sufletul la gândul că Emil Brumaru a murit. Și încă mai sper, nebunește, că poate și moartea nu e decât un joc de-al lui. Că mâine-poimâine îmi va da un telefon și, cu umorul lui ursuz, mă va anunța: „Totul e bine, bătrâne. Am vrut să te testez. Când mai vii pe la Iași?”
Radu Vancu, scriitor: Emil Brumaru a murit azi-noapte. Nu îmi vine să cred că a murit – după cum nu îmi vine să cred că a putut exista.
Unul dintre foarte puținii poeți care au scris Paradisul. A tradus Paradisul în limba română. Și, deși știu cât a iubit lumina în care e acum, sunt extraordinar de trist pentru el. Și pentru noi. Să-ți fie Paradisul pe măsură, Emil Brumaru!
Călin Vlasie, editor și scriitor: Nu m-am numărat printre prietenii lui cei mai apropiați, dar de fiecare dată când ne întâlneam îmi dădea de înțeles că știe tot ce fac, urmărea atent aparițiile editoriale de la Paralela 45 si Cartea Românească…Uneori Emil îmi făcea onoarea de a posta câte o poezie pe pagina de facebook a Clubului Qpoem. S-a bucurat foarte mult când am venit cu Cartea Românească la Iași. Vizita aproape zilnic librăria din Iași și uneori stăteam la o cafea în biroul meu. Prietenos si plin de umor din cale afară! Un poet superb pe măsura spiritului și caracterului său. Dumnezeu să-l odihnească și să-l ocrotească cu aripa de înger a poeziei lui!
Dan Lungu, scriitor: Anul 2019 pășește cu stângul. S-a stins unul dintre cei mai mari și mai îndrăgiți poeți români din toate timpurile. RIP, Emil Brumaru!
Nichita Danilov, scriitor: Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Emil Brumaru. Să-i pună sub creștet țărână mai ușoară decât puful de păpădie. Și să răsfire în jur versurile pe care le-a plămădit în momentele de inspirație. A scris până în ultimile clipe. Și cred că scrie și acum. Ce veste!
