Bună dimineaţa, îi spun regizorului de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, Andrei Munteanu. Am văzut că nu îi lipseşte simţul umorului: de ziua teatrului, pe 27 martie 2020, a postat pe o reţea de socializare un banc … teatral. A postat, inclusiv, o foarte inspirată fotografie, explicând că imaginea pe care o vedem este o posibilă ilustrare a modei actuale. Andrei Munteanu a circulat prin lumea largă, a studiat la UNATC „I.L.Caragiale”, la Bucureşti, dar şi la Verona Opera Academy; a participat la numeroase montări pe scene din străinătate; presa a consemnat că s-a bucurat, inclusiv, de colaborarea cu celebrul regizor Zefirelli, pe care colegii cineaşti îl alintau Shakespirelli. Îl rog să rememoreze puţin acele timpuri. Prima întrebare care îmi vine în minte ar suna aşa: „Este Andrei Muntreanu un om vesel?” Deşi, cred că îl defineşte, ca în versul lui Nichita Stănescu, expresia „de-a râsu-plânsu”! Aş dori să-şi amintească de montarea piesei „Scripcarul pe acoperiş” – fabulos spectacol, demn de marile scene ale lumii.
La întrebarea dacă sunt sau nu om vesel cred că ar trebui să răspundă colegii mei. Eu cred că sunt mai mult ironic, sarcastic și de-a dreptul de nesuferit uneori. Dar mi s-a spus că am urme fine de simț al umorului. Așa o fi. Nu știu.
Mă bucur că v-a plăcut masca doctorului de ciumă, modernizată. Pot să spun că întâlnirea cu Zefirelli a fost scurtă, dar eficientă. Am participat la realuarea spectacolului Carmen, la teatrul Arena di Verona, unde am avut ocazia să îl cunosc. Pot să spun că era un om care a știut să trăiască și un artist, un foarte bun scenograf. A știut să trăiască, iar asta este cel mai important, indiferent de meseria pe care o ai. Am participat la două reluări Carmen și Aida. Pot să spun că au fost adevărate lecții de teatru. Mă refer în primul rând la stilul de lucru și tipul de organizare a muncii într-un spectacol cu 120 de oameni, plus cai, catâri și alte vietăți. Am multe bancuri auzite de la artiștii italieni și multe istorii de teatru: cum repeta Toscanini, cum repeta Mirella Freni și atâția alții. Lecții. O parte dintre ele mi le-am însușit; altele, mai greu. Îmi face plăcere că ați văzut “Scripcarul pe acoperiș” de la TES. Cred că cea mai importantă amintire este colaborarea cu actorul Claudiu Istodor – acest Tevie al zilelor noastre și cu Roxana Guttman – o Golde efervescentă, cu drag îmi amintesc de repetițiile cu niște oameni inspirați și muncitori pe care îi regăsiți acum pe toate scenele din țară și chiar pe ecranele televizoarelor de acasă. Bineînțeles, deși a trecut un an de la premieră, mi-aș dori să se respecte indicațiile mele; să se păstreze coregrafiile create de doi artiști în plină ascensiune: Andra Gheorghe și Bogdan Boantă; orchestra să sune cum trebuie, când e condusă de doi dirjori talentați de teatru muzical: Costin Grigore și Alexandru Ilie, și altele – foarte importante pentru spectacol, dar nevăzute pentru public.Am multe amintiri din timpul repetițiilor cu Scripcarul pe acoperiș, amintiri demne de un jurnal întreg. Dar cea mai veselă amintire este legată de actrița Dorina Păunescu, interpreta rolului Bunica Țeitl care, după cum spune Tevie, pentru o femeie moartă de peste 30 de ani arată destul de bine. De la primele repetiții, am înțeles că doamna Păunescu va face un rol demn de talentul său.
Și iată că ne aflăm la mișcare, ne aflăm la scenă. Am stabilit toate detaliile rolului, a venit și costumul, o superbă creație a Vioricăi Petrovici, repetăm scena Visul lui Tevie, și deodată în mijlocul scenei apare Dorina Păunescu care cu o voce ca din tragedia antică îmi declară tunând și fulgerând: Andrei, mi-au furat sicriul! Nu găsesc sicriul. Cum intru fără sicriu? Tu nu înțelegi că am nevoie să repet cu sicriul? Ca să calmez o actriță aflată în plină mânie creatoare îi declar dezinvolt: Stai liniștită, îți facem alt sicriu. Dorina Păunescu continuă: Nu! Vreau sicriul meu, era pe măsura mea. Tu nu înțelegi că eu cu ăsta am repetat?! Știu cum să ies din el repede, pentru că dacă nu ies repede nu intru corect pe muzică. Abia am învățat să intru corect și tu îmi schimbi sicriul? M-ai nenorocit! Sicriul s-a găsit: adormise un mașinist în el. S-a trezit în urletele Dorinei Păunescu, s-a ridicat, a dus sicriul la locul lui, după care a intrat dezinvolt în scenă și i-a zis doamnei Păunescu: Poftiți în sicriu, doamna Dorina! Epopea sicriului continuă. Șnururi. Toți obosiți … Deodată, aud vocea regizorului tehnic în boxe: Roxana, treci în pat! Dorina, treci în sicriu. Dragi colegi, urmează scena visului.
Ești adeptul „studiului serios al actoriei”; îți aminteşti de Stanislavki, care a fost şi ar trebui să rămână mentorul tinerelor generaţii de actori. Lucrezi şi modelezi „materia primă”, actorul. Vreau să ne spui cum se desfăşoară, în cazul tău, această comunicare specială ?
- Metoda lui Stanislavski trece prin vremuri grele. O neagă oameni care nu o cunosc, o promovează oameni care joacă ca în secolul XIX și pretind că asta este metoda. Am auzit de toate: e plicticoasă, e vetustă, ba e prăfuită, ba nu are legătură cu realitatea, și atâtea altele. În goana după forme noi și dorința de a epata cu orice preț uităm că teatrul formalist calicește actorul, făcând creația lui exterioară lipsită de profunzime, rolul pare gol pe dinăuntru, este neconvingător și prin toate astea denaturează organicitatea existenței scenice. Actorii se dau de ceasul morții pe scenă, plâng, urlă, rag, stau în cap, își bagă chestii în toate orificile, se dau cu sânge, gem, se zbat, se dezgolesc, fac sex explicit, se ung cu excremente, se masturbează și așa mai departe … iar publicul rămâne rece și indiferent. De ce? Pentru că artiștii nu respectă o regulă esențială și foarte simplă: nu actorul trebuie să plângă în teatru, ci publicul. E o regulă simplă, dar se pare că e foarte greu de respectat.
Nu înțeleg de ce textele clasice trebuie neapărat modernizate, când există atâtea piese contemporane excelente. Teatrul contemporan trebuie jucat, nu sacrificat de dragul de a mai monta o piesă clasică cu microfoane și telefoane mobile. De ce se întâmplă asta? Poate că din cauză că nu știm să facem acele texte? Poate că din cauză că nu știm suficientă meserie? Pentru că nu știm să jucăm oameni, ci doar fantoșe literare? Pentru că nu știm să facem o mișcare scenică coerentă când avem mai mult de trei oameni în scenă? Întrebări ar fi multe. Toate astea îmi amintesc de celebra expresie: metoda lui Stanislavski este ca și legea gravitației – dacă nu o respecți tu, te va face ea să o respecți. Am recitit de curând niște așa zise traduceri contemporane după Stanislavski și am înțeles multe: Traduttore traditore- Traduire, c’est trahir. Cert este că metoda lui Stanislavski trebuie învățată; ne place sau nu, ea este alfabetul meseriei. Mă îndoiesc că cineva poate să citească fără să știe alfabetul.
Am norocul să cunosc și să lucrez cu tot felul de actori, din toate generațiile, și chiar din țări diferite. Iubesc actorul și nu îmi place să-l văd dezgolit, neacoperit, nepregătit, neinspirat și așa mai departe. Poate de aici felul meu mai dur de a lucra. Cert este că puțini actori se bucură frenetic și cu zgudurat de coadă, de colaborările cu mine. Cer sârguință, disciplină, exactitate, cunoaștere profundă a meseriei, munca asupra indicațiilor primite. Puțină lume este încântată să i se spună zilnic despre neputințele sale, despre eșecurile sale, unde nu este bine, ce trebuie corectat. Majoritatea se rezumă la felul în care sunt date indicațiile, la tonul vocii, și nu la conținutul practic și aplicabil al informațiilor primite. Puțini actori au deschiderea pentru a învăța continuu. Dar există unele excepții foarte remarcabile care mă fac să cred că avem un viitor. Majoritatea au trei sertare și le deschid prin alternare. Cam atât. Cu alte cuvinte joacă după metoda emploi. Ne întoarcem la un teatru de pe vremea când Stanislavski nici nu era născut. Asta chiar mă bucură, pentru că vom trăi vremuri când metoda va fi re-descoperită. Generațiile care vin nu se mulțumesc cu răspunsurile pe care le oferă teatrul post-modern. Sunt niște răspunsuri bolnăvicioase. Dar, vom trăi și vom vedea.
Ai fost director artistic la Teatrul Municipal „Matei Vişniec”. Aş vrea să ne spui dacă l-ai cunoscut pe Matei Vişniec, devenit deja un clasic al dramaturgiei contemporane ?
- Matei Vișniec este un autor apreciat și prolific. Are simțurile foarte bine ascuțite și este foarte conectat la realitate. Este un om curios și un autor de teatru. Cunoaște teatrul și scrie pentru teatrul zilelor sale. Îl apreciez pentru asta. Toate operele sale sunt bune pentru teatru. Este și un om de teatru, nu doar un scriitor. Ar merita montat mai des. Desigur, nu doar el merită asta. Avem mulți autori interesanți.
La un moment dat ți-ai amintit că bunica ta spunea: „Vom plânge după ce vom învinge”. Andrei Munteanu, artă, iubire de teatru, iubire de familie, cum se leagă toate acestea …”într-o confesiune”?
- Este o replică pe care o folosesc uneori pentru a aminti celui cu care conversez că lupta este pierdută când armele sunt lăsate. În afară de asta, am un respect deosebit pentru oamenii care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Sunt conștient că lor le datorez faptul că trăiesc astăzi. Memoria Eroilor pentru mine este mai importantă decât memoria victimelor. Așa am fost educat. Nu știu cum se leagă toate cele enumerate de Dumneavoastră în viața mea. Știu bine că am loc pentru mai multe, cu siguranță.
Pe pagina dvs de Fb aţi postat portretul omului de teatru, Peter Brook. „cel mai mare regizor al nostru de teatru viu” scrie Wikipedia. V-a influenţat maestrul Peter Brook în carieră ?
- Nu doar că m-a influențat, dar chiar mi-a jucat o festă haioasă. Când eram student la UNATC și repetam Henric al IV-lea de Shakespeare, împreună cu scenograful Mihai Plăieșu am făcut o construcție de dimensiuni titanice din șipcă și tul, prelucrat cu aracet și var. O hardughie cât toată sala de examene. În plus, butoaie, practicabile rabadabile, recuzită, lume multă în scenă – o nebunie curată. Domnul Mandea, pe atunci decan al facultății de teatru, un om de un calm olimpian, când a văzut decorul a zis: Măi, Andrei, dar tu nu ai citit cartea lui Brook, Spațiu Gol?!
Din discuţia noastră nu putea lipsi capitolul proiecte. Aveți cuvântul, domnule regizor, spectatorii rămân fideli consumatori ai artei de bună calitate. Şi aşteapă…
- Proiectele cele mai bune sunt cele care vor urma. Ce sens ar avea surpriza dacă ar fi știută din timp?
