“Iar eu, tot ce-mi doresc este să nu treacă timpul fără folos…” Am pus acest motto acum trei decenii, când am publicat dialogul în paginile revistei “Cinema” … Era un interviu pe care i l-am luat, negândind nici o clipă că îl voi republica sub înlăcrimata rubrică In memoriam. Actorul Vladimir Găitan a plecat în eternitate în 10 noiembrie 2020. Împlinise 73 de ani. Să dau “banda” înapoi …
În 1988 l-am căutat pe Vladimir Găitan pentru un interviu. Ne știam din studenție, din studenția mea când, scotocind la propriu printre filmele „de școală” din arhiva IATC „I.L. Caragiale” ca să urmăresc evoluția colegilor aspiranți la o carieră de succes, îl găsisem deja printe tinerele vedete după colaborarea de success cu regizorul Lucian Pintilie.
Am făcut atunci interviul de mai jos. În timp ce caseta se derula fâșâind egal, o voce interioară îmi șoptea cu insistență că interlocutorului, actorul Vladimir Găitan, acest roșcovan plin de pistrui, înalt, cu umeri lați, nu i s-ar potrivi deloc șuvoiul întrebărilor-tip: „de unde vine pasiunea pentru actorie, ce a însemnat debutul în carieră, care a fost rolul preferat, ce ar dori să interpreteze, ce crede despre teatru, ce nu crede despre film” etc.
Îl văzusem evoluând, în prima tinerețe ca student și apoi ca proaspăt actor al Teatrului de Comedie, într-o mulțime de roluri, afișând fie, o sobrietate cam bățoasă după gustul meu, fie simțindu-se în largul lui în dramă, sugerând o mare forță interioară. Acum, în plină maturitate – nu-și ascunde cei 42 de ani împliniți – cu multe amintiri „la activ” cotat ca un foarte bun profesionist… își mărturisește în special omenești bucurii și tristeți! Pentru că simte nevoia să-i fie alături colegii, dorește căldura lor sufletească, puțin sprijin, știe că „prietenul la nevoie se cunoaște” și, uite, nevoia asta s-a abătut și asupra lui.N-a spus direct ce-l doare, de ce boală suferă, nu îi este în fire. Dar am simțit o spaimă rece furișându-se printre cuvintele care or fi, ascunzând ele totul, dar mai și trădează!
Vladimir Găitan si fiica sa, actrița Gloria Găitan
O altă voce, exterioară de data aceasta, subțirică și graseind ușor, a Gloriei, fiica lui care se tot încurcă printre picioarele frățiorului împiedicându-l să învețe „o poezie de patru strofe”, îmi sugerează prima întrebare:
-Unde și-a petrecut copilăria?
– A fost o viață la oraș… ca la țară! Casa părinților moștenită de la moșii lor, era în cetatea Sucevei și eu, copil fiind, de câte ori săream pârleazul ca să mă cațăr pe zidurile cetății, mă alintam cu gândul că, probabil, caii lui Ștefan Vodă se adăpau odinioară, chiar din fântâna grădinii noastre. Istoria mă înconjura din toate părțile și mi-a făcut copilăria nespus de frumoasă! Țin minte cum mă striga paznicul cetății: „Măi Morcoveață, ia vino tu încoace și, condu-I pe oaspeți”. Eu, plin de pistrui dar și de mândrie, veneam repede și le explicam vizitatorilor în cea mai neaoșă moldovenească: „pi aiși au fost turșii și chiar aiși, Ștefan șel Mare își priponea caii după șe vinea de la bătălii. Iar oaspeții se prăpădeau de râs ascultându-mă! Hazul lor mă înciuda teribil și am început să exersez, nu ca Demostene cu pietricele în gură, ci doar cu tenacitate, și în cele din urmă am reușit „să scap” de înmuierea consoanelor.
La terminarea școlii, a liceului de fapt, după ce ratasem intrarea la geologie, dar eram ferm hotărât să perseverez în domeniu, m-am întâlnit cu Răducu Ițcuș, pe care îl recunosc și cu această ocazie ca fiind primul meu părinte spiritual. Mi-a îndrumat pașii spre o profesie fascinantă pe care, în modestia mea, nici nu visam să o ating vreodată! El m-a adus la București, m-a prezentat lui Petrică Gheorghiu, acest distins actor care este un om și un pedagog extraordinar și, după câteva lecții, s-a produs surpriza: am intrat primul la teatru. În vacanța dinaintea studiilor universitare, cochetând puțin cu viitoarea profesie în „Cosmin, fiul zimbrului”, regizat de Cornel Popa, avându-l în preajmă pe Florin Piersic care interpreta rolul principal, nu anticipam deloc că, în altă vară, de data asta, vara înaintea anului trei de studiu, voi avea bucuria de a fi ales să interpretez un rol în filmul „Reconstituirea”.
Regizorul Lucian Pintilie mă descoperise dintr-o întâmplare, într-o zi de curs, pe când exersam un monolog în Peer Gynt. Am început filmările. Alături de mine, câțiva colegi de generație – Ileana Popovici, George Mihăiță, dar și titani ai profesiei – Emil Botta, George Constantin, Ernest Maftei. Și nu pot să uit, și nu cred că am să uit vreodată, cum acest extraordinar actor care este George Constantin lua notițe. Cu o seriozitate și un profesionalism de care abia acum îmi dau seama. Ce să vă mai spun despre întâlnirea cu Emil Botta! Sunt atâtea amintiri atât de dragi sufletului meu!
Vreau să contrazic o imagine puțin greșită pe care și-au făcut-o unii spectatori despre Emil Botta, despre bărbatul interiorizat cu ochi pătruzatori, închipuindu-și-l ca pe o persoană tenebroasă și damnată. Îi contrazic pentru că Botta avea în permanență marea bucurie „de a fi copil”, copilărindu-se în lumina scenei, a platoului de filmare, la lumina zilei. Și câtă generozitate și căldură ascundea chipul lui veșnic trist! Nu rata nici o ocazie să fie generos. Venea la filmare dimineața aducând pentru puștii de acolo, adică Ileana Popovici, George Mihăiță și eu, câte un dar: o carte, o floare, un fruct proaspăt. Și era tonic și vesel, un suflet nemaipomenit. Un copil mare.
– Cum spunea Brâncuși: când nu mai suntem copii, am murit demult…
– Și nu este adevărat? Nu pot să-l uit nici pe Ernest Maftei, acest desăvârșit profesionist, prieten înțelept și foarte bun sfătuitor, bădia Maftei de mai târziu! N-am de ce să mă plâng, am călcat cu dreptul în profesie.
– Ștacheta se ridicase sus de tot…
– Și n-a coborât defel, pentru ca au urmat rolurile din filmele „Căldura” și „Așteptarea” după scenariul lui Horia Pătrașcu. De acea perioadă mă leagă o amintire tristă, dureroasă; este vorba de actorul Ștefan Ciubotărașu, un mare, uriaș actor, dispărut înainte de vreme din păcate, chiar în timpul filmărilor. Aveam în scenariu o scenă în care personajul interpretat de mine primea palme. Palmele le primeam la început și, ca un făcut, imediat după, se tot stricau în cadru ba una, ba alta, și trebuia să reluăm. De foarte multe ori m-am gândit la cele șapte duble, echivalentul a șapte perechi de palme…
– În timp ce Vladimir Găitan turna film după film, ce se întâmpla cu actorul de teatru Vladimir Găitan?
– Împărțirea actorului între teatru și film se face pe propria răspundere. Efort cât cuprinde. Eu am crescut în spiritul unei legi aspre: absența de la un spectacol, care astfel se amână și publicul este trimis acasă, echivalează cu o crimă! Actorii știu multe povești adevărate despre ei și despre colegii lor. Am să vă spun și eu o întâmplare. Filmam la Vama Veche în „Întâlnirea” lui Sergiu Nicolaescu. Seara aveam spectacol. Înainte de filmare îmi las hainele mele de zi cu zi și cheile de la mașină în autocarul echipei. Când revin de la cadru, mă uit, caut dar ia autocarul de unde nu-i! Timp de cinci ore am așteptat pe marginea șoselei cu lacrimi de ciudă în ochi, așteptând să treacă un mijloc de transport. Văzând că se îngroașă gluma și soarele trece de amiază, pe la ora trei îmi sparg propria mașină, fac contactul legând două fire și încep o goană nebună contra cronometru. Peste 300 de km „i-am înghițit” în mai puțin de trei ore și jumătate. Ajuns la teatru, în limitele sfertului academic, tremurând tot, nu puteam să mă machiez, privirea mi se împăienjenise, aveam gura uscată de emoție. Zumzetul obișnuit al sălii înaintea gongului m-a liniștit imediat. Ce pot să spun? Publicul m-a răsplătit mereu prin afecțiunea și fidelitatea lui.
– În 1972, „Săgeata căpitanului Ion” …
– O întâmplare nefericită! Privind acum filmul, cu detașarea pe care ți-o dă maturitatea, înțeleg că regizorul a vrut să transforme un film pentru copii și tineret într-unul de anvergură istorică și, ieșind din tiparele unui basm frumos, a avut parte de eșecul cunoscut. Reproșurile venite din partea colegilor regizori m-au durut cel mai tare. Mi s-a pus: „De ce n-ai refuzat?” Dar, cum puteam să refuz un rol principal când în distribuție erau actori ca: Amza Pellea, Ion Besoiu, Ion Marinescu, Mircea Albulescu, Virgil Ogășanu? O asemenea echipă de actori și eu în vârful lor! Din păcate, după premiera filmului am trecut nițel la index și mi se replica invariabil: „Să mai treacă timpul, să mai uite lumea eșecul…” Trăiam prima experiență dureroasă din viață, din profesia noastră care nu iartă greșelile, fie ele justificate ori ba.
– Momentul „Săgeata căpitanului Ion” a însemnat o lecție aspră pentru actorul Vladimir Găitan?
– Nu, chiar nu, n-a fost deloc o lecție! Eu am o teorie care se rezumă cam așa: un actor trebuie să joace fără pauze și fără mofturi, pentru că dacă așteaptă zece ani marele rol și primește în sfârșit marele rol, va fi total nepregătit!
– În cariera dumneavoastră ecranizările o ofertă cu două fețe, una tentantă, cealaltă periculoasă. Acest fruct v-a ispitit să mușcați din plin…
– Ca să nu pun punct unde aș dori să fie puncte, puncte, vă spun că, nu un regizor din generația mea mi-a întins mâna, trecând peste eșecul profesional și alegând celelalte lucruri bune pe care le făcusem, ci unul din altă generație, este vorba despre acest profesionist redutabil, Sergiu Nicolaescu care a îndrăznit să mă ia în echipa lui (pe mine, cel care greșisem!) și să-mi ofere roluri de primă importanță. Așa s-a născut „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Întâlnirea”, „Zile fierbinți”, serialul „Războiul de independență” și, acum, „Legenda carpatină”. Dragă și neașteptată a fost și întâlnirea cu Alexandru Tatos la filmul „Întunecare”, întâlnire căreia, fac o mărturisire din suflet, regret că nu i-au urmat și altele.
– Un fost june prim de succes, ajuns la 42 de ani, schimbă registrul…
– Acestei schimbări îi datorez, probabil pauzele lungi (care sper că vor fi trecătoare) din activitatea mea de pe platou. N-am intrat în panică deși, dacă mă gândesc puțin, vă spun că am „în spate” o perioadă în care își disputau timpul meu liber câte doi, trei regizori. Eram un actor foarte la modă, o figură nouă pe care o voiau și aici și dincolo și dincoace, peste tot! Observ că lucrurile se repetă și cu colegii mei mai tineri și mă gândesc uneori că, ajuns la restriște, și unii și alții… te mai uită.
– O vorbă din bătrâni spune: cei mai vechi prieteni îți sunt și cei mai credincioși. Am citit câteva însemnări „de suflet și din suflet” scrise de criticul literar Alex. Ștefănescu despre prietenul lui din copilărie, actorul Vladimir Găitan, cu care mergea la pescuit și învăța, vorba cântecului, „râmele să înoate”.
– Ne leagă multe amintiri, pozne de puști, prima dragoste pentru colega de bancă dar și ceasurile dedicate poeziei, încercări timide de a pătrunde căile filosofiei. Și câte și mai câte! Prieten drag, Alex!
– Actorul Vladimir Găitan angajat la Teatrul de Comedie, n-a jucat în film nici un rol comic.
– Rămân consecvent comediei deși mulți afirmă că nu aș fi potrivit pentru ea. Culmea este că am luat Premiul de interpretare pentru rol secundar la Gala Comediei de la Galați cu rolul Pierrot din piesa lui Molière, Don Juan. În profesia noastră există un mare respect pentru adevăratul actor de comedie. Ce greu este să-i faci pe oameni să surâdă, darămite să râdă!
– Stimate Vladimir Găitan, nu v-ați dorit un „Hamlet”?
– Nu mi-am dorit nici Hamlet, nici Macbeth, n-am avut ambiții anumite pentru un rol, tot ce mi-am dorit a fost să nu fiu dat uitării, să mă înscriu în ceea ce se lucrează în anul respectiv, să nu treacă timpul fără ca eu să exist cu folos. Dorință care se transformă în rugăminte, poate puțin patetică adresată colegilor regizori: „Nu ne dați uitării pe noi, actorii aflați în schimbare de registru pentru că, dacă nu ne împlinim în profesie, nu ne justificăm existența sub soare!”
Un final de carieră glorios, un final de viaţă împlinită la cote înalte. In 2002 ,13 decembrie, actorul Vladimir Găitan a fost decorat, Cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi actori, pentru ” devotamentul şi harul artistic puse în slujba teatrului românesc cu prilejul împlinirii unui veac şi jumătate de existenţă a teatrului Naţional din Bucureşti “
Filmul Reconstituirea în regia lui Lucian Pintilie, apărut pe ecrane în 1968, film interzis pe perioada regimului communist în care Vladimir Găitan interpretează unul din rolurile principale a rămas, de-a lungul timpului pe locul întâi în topul celor mai bune filme.
