Constantin Vaeni „Cu tot sufletul! Asta spune despre mine totul.”

În 1956 debuta în cinematografie ca interpret în „Ora H”, filmul de diplomã al regizorului Andrei Blaier, un băiat de 13 ani pe nume Constantin Vaeni. În vara anului 1969, la secţia regie de film a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematograficã „I.L. Caragiale” din Bucureşti, susţinea examenul de diplomă studentul Constantin Vaeni. În toamna aceluiaşi an, documentariştii studioului „Alexandru Sahia” primeau un nou coleg: tânărul regizor Constantin Vaeni. Au trecut  decenii, timp în care cu răbdare, fără zarvă, dar cu tenacitate şi ambiţie Constantin Vaeni a răzbit pe nesimţite aproape de vârf, în primele rânduri ale profesioniştilor celei de-a şaptea arte. Despre el şi despre filmele lui s-a scris de bine, dar destul de puţin! Să-l ascultăm confesiunea:

–  Nu am fost deloc un răsfăţat al cronicarilor sau al criticilor de specialitate. Probabil pentru cã de felul meu sunt mai retras, mai singuratic,nu mă  dau în vânt dupã “gălăgia”  spectacolului publicitar. M-a preocupat să-mi păstrez libertatea de opţiune şi sã realizez doar acele filme prin care sã nu mă „falsific”, sã nu ajung să mă abat de la imperativele etice ale profesiei cãreia m-am dedicat. Mi-am apărat independenţa de a face filmele, filtrând felia de viaţã aleasã pentru a fi transfiguratã în film prin filtrul simţirii mele çi numai prin felul meu de a privi şi a înţelege lumea. De aceea nu am fãcut şi nu voi face decât acele filme a cãror substanţă mã conţine şi mã reprezintã,.Este adevărat, m-a încercat şi un sentiment de amărăciune când, despre un film de-al meu, primit de public cu  film care a cucerit şi un snop de premii naţionale şi importante premii internaţionale s-a scris puţin, cu o zgârcenie  inexplicabilã! Eu cred cã un film ca „Imposibila iubire” merita mai multã cernealã decât încape în rezervorul unui stilou! Niciodatã însã nu e prea târziu şi zicala se aplicã, şi pentru un optimist incurabil ca mine!

– Constantin Vaeni „s-a molipsit” de aceasta meserie în copilărie lucrând sub bagheta lui Andrei Blaier?

– Privind retrospectiv, tot ceea ce mi s-a întâmplat dobândeşte un farmec extraordinar, ca de basm. Eu am intrat în cinematografie… desculţ! Începuse vara când, Andrei Blaier m-a tras în jos de pe scara unui tramvai, în staţie la Cişmigiu, ca sã susţin, mi-a zis el, vãzându-mã speriat, nişte probe pentru un film cu copii. Habar nu aveam eu cã, tramvaiul acela avea sã dobândeascã pentru mine, mai târziu, semnificaţia dorinţei, a visului, iar „Ora H”, filmul unei veri din copilărie, avea sã fie ora mea astralã, clipa de rãscruce a vieţii mele. Îmi plăcea cã devenisem artist,mã vedeau la cinema toţi colegii de joacã, vecinii şi profesorii şi colegele de şcoalã, cãci eram singurul bãiat într-o clasă numai cu fete. „Ora H” a fost primul dar nu singurul film al lui Andrei Blaier în care am jucat. Aşa cã, exceptând orele de şcoalã, dacã nu eram „de gãsit” în unul din bazinele de înot ale Ştrandului Tineretului în incinta cãruia am locuit peste 20 de ani, eram cu siguranţã cocoţat în vreun cireş din parcul studiourilor de la Buftea ca să pot fi cât mai aproape de platourile de filmare şi în atenţia echipelor aflate la lucru. Mă ameţea mirosul benzilor de celuloid, mă atrãgea irezistibil strãlucirea orbitoare a proiectoarelor. Am devenit conştient cã, tot ceea ce vedeam şi mă atrăgea cu putere de seducţie depindea de regizor, de gândirea şi de puterea lui de a decide, de prezenţa lui necontenitã în tot ce înseamnă creaţia unui film… Filtrând liber, prin propria-ţi gândire şi simţire,fapte, destine, înţelesuri, întâmplãri, poţi alcătui o operã, un film cu care, prezentându-te în faţa a milioane de oameni, ai şansa sã încerci sã le fii de folos, mai mult chiar, sã le înfrumuseţezi viaţa.. Filmul a devenit pentru mine condiţia însãşi de a fi.De la „Ora H” pânã la „Drumeţ în calea lupilor”, film inspirat de tragedia odiosului asasinat sãvârşit în anii ’40 asupra profesorului çi savantului român Nicolae Iorga, suma tuturor filmelor pe care le-am fãcut este partea cea mai fascinantã a biografiei mele. Cãci eu am deschis ochii asupra lumii… filmând.

– Ce v-a îndemnat sã vã îndreptaţi la început, după absolvirea facultăţii, spre filmul documentar?

— Am ales  la repartiţie documentarul, de bunã voie şi nesilit de nimeni, rostind hotãrât un „da” pe care nu l-am regretat niciodatã., devenind şi eu cronicar al timpului tău.„Răgazul”, pe care singur mi l-am impus, sã întrerup pentru o vreme munca mea ca regizor de scurt metraje documentare, a apărut ca o necesitate personalã, atracţia pe care filmul artistic de lung metraj a exercitat-o asupra mea,  şi şansa apărutã, de a face lung metraj. Datorez foarte mult filmului documentar; ucenicind la început pe lângã adevăraţi maeştri ai genului, ca Titus Mesaroş, Virgil Calotescu, Mirel Ilieşiu, Alexandru Boiangiu, am furat de la ei arta de a privi, de a alege şi de a extrage din realitate esenţe pure. Ştiam cã nu pot „ataca” filmul artistic de lung metraj pânã nu acumulez acea experienţă de viaţã şi profesionalã care vine din contactul direct cu realitatea..

– Sunt unii care-şi imagineazã că meşteşugul poate să rezolve aproape tot!

– Mai trist e sã constaţi cã şi dintre reprezentanţii promoţiilor mai noi de cineaşti, de la care se aşteaptã  o înviorare în felul de a înţelege şi de a „ataca” filmul ca artă, nu ca un produs semi-industrial şi semi-artistic perisabil destinat consumului de moment, existã unii care se manifestã  doar ca simpli meşteşugari. Siguri că facultatea abia absolvitã le-a permis descifrarea tuturor tainelor profesiei de cineast. Saltul de la meşteşug la operã de artã presupune experienţã de viaţă acumulatã din belşug, acel inefabil pe care îl ai sau nu îl ai şi care se numeşte talent. Talentul se cere dublat de conştiinţã şi de cinste.Cinstea de a aduce pe ecran adevărul, de a-l spune într-un limbaj profesional evoluat dar şi accesibil oamenilor, de a te bate pentru acest adevãr cu toate armele inteligenţei, de a-l apăra până la a deveni „incomod”. Şi mie mi s-a pus, de la debut, aceastã etichetã de „cineast incomod”. Eu îmi realizez filmele neâncetat la filmare, în cabina de montaj şi în sãlile de compunere a coloanei sonore. Toate filmele mele mă conţin în întregime, fie cã e vorba de „Zidul”, de „Buzduganul cu trei peceţi” sau „Imposibila iubire”. Ultimul film îmi poartă pregnant amprenta. Personajul principal, Călin Surupãceanu, m-a subjugat prin asemãnarea tulburãtoare cu felul meu de a fi şi de a privi lumea,iar datele lui biografice şi de destin coincid în planul evoluţiei cu ale mele.

– Într-un interviu afirmaţi: „Mã enerveazã filmele frumoase în sine. Mă descurajează…”

– Retrag ultimele cuvinte ale declaraţiei de atunci, înlocuindu-le cu „mã întristeazã”! Filmele frumoase …Pe de o parte, acea calofilie a filmelor frumoase în sine în care, în absenţa unei dramaturgii consistente, a unor conflicte reale, vibrante şi a unor personaje adevărate ale cãror fapte şi destine sã te tulbure şi sã te mobilizeze, operatorii, pictorii scenografi şi de costume „scăpaţi din mâna regizorului”, supraliciteazã plastica imaginii. Film sărac în adevãr de viaţã, imitând curente sau tendinţe din alte cinematografii, cantonat în teme şi subiecte neangajante, „cuminţi” care nu-l implicã în mod direct pe regizor, ferindu-l astfel să devinã „incomod”.

– Sã aşezãm scenariul pe banca acuzării ca „principal vinovat”?

— Nu, nu trebuie sã exagerăm, sã fetiçizãm importanþa scriiturii care rãmâne, repet, doar baza viitorului film. Scenariul de filme un gen de scriiturã cu totul special, guvernat de legile specific unei arte de sine stătătoare: arta filmului.. Nu se pot naşte filme adevãrate sau filme mari, importante structurate pe o poveste schematicã, ilustrativã, mãruntã, o poveste care acoperã superficial o temã. Oricât de „frumoase” ar fi imaginea, decorurile, costumele,muzica, oricât de încântători sau de populari ar fi actorii, filmul va fi şi va rămâne un eşec artistic.

– Sã revenim puþin la filmografia dumneavoastrã. Întâi a fost…

-…Un film documentar „Apoi s-a născut oraşul”. Conţinea una din temele mele preferate de-a lungul timpului, una din obsesiile mele aş spune, sacrificiul, ca necesitate istoricã înţeleasã şi însuşitã. Este filmul sacrificãrii dramatice a unui oraş vechi şi-al strãmutãrii unei mari colectivitãţi umane într-un nou oraş care se nãştea simultan cu scufundarea ruinelor celui vechi. Orşova şi marele lac de acumulare al hidrocentralei „Porţile de fier”.  Acest film m-a „catapultat” spre lung metrajul artistic.

– Care a început cu „Zidul” şi a continuat cu „Buzduganul cu trei peceţi” film istorico-filosofic de subtilitate, gândit ca un pasionant exerciţiu al inteligenţei umane, un contact peste veacuri, „mai puþin între fapte de arme şi mai mult între gânduri”, dupã cum au notat cronicarii moderni. Aţi continuat sã parcurgeţi drumul lung metrajului alergând cu sufletul la gurã spre și prin actualitate, aţi folosit ecranizarea, ca în cazul „Imposibilei iubiri”, de exemplu…

– Pentru mine personajele Victor din „Zidul” şi Mihai Viteazul din „Buzduganul” dau acestor filme caracterul, esenţa unor filme de actualitate. Am abordat din punct de vedere contemporan sacrificial care a marcat destinele lor, pentru că, ambele au reprezentat sinteze ale unor existenţe umane reale, din trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat. Eu aşa înţeleg relaţia istorie-actualitate, vorbind despre una din perspectiva celeilalte, respectând deopotrivă adevãrurile fundamentale de viaţã ale amândurora şi implicându-mã în ele pentru a-mi feri filmele de trădare.. Privit prin prisma acestor douã dimensiuni, dincolo de calităţi sau neîmpliniri, „Imposibila iubire” este filmul care mã conţine şi mă reprezintã cel mai exact. E un film realizat în cheie romanticã, de la motto-ul„dacã dragoste nu e, nimic nu e” pânã la ultima imagine. E cheia pe care am încercat-o în filmele mele, fie documentare, fie artistice. Acolo sunt eu. Şi când am filmat „Aproape totul despre grâu”, strecurându-mã cu aparatul de filmat în poezia inefabilã care se naşte în timpul secerişului, dar şi în „Drumeţ în calea lupilor”, film inspirat din evenimentele dramatice din vara şi toamna anului 1940. Ultimul, un film care „ne doare”, în care am evocat tragedia odiosului asasinat sãvârşit de legionari asupra Profesorului şi a marelui savant român Nicolae Iorga.

– Realizarea unui astfel de film lasă „urme” în sufletul creatorului, îi imprimã un simţământ anume?

– Sunt încã atăt de „în el”, încât nu vã pot spune mai nimic.E starea pe care o am dupã încheierea fiecãrui film. Pânã la proba de foc, întâlnirea cu publicul, pânã la seara premierei, nu-mi gãsesc locul, nu-mi aflu liniştea, sunt ca un copac golit de frunze în aşteptarea primãverii.

– „Imposibila iubire” a primit, la Festivalul Filmului Neorealist de Avangardã de la Avellino din Italia, o dublã recunoaştere: douã premii de aur – unul pentru regie, celãlalt pentru interpretare femininã, atribuit actriţei Tora Vasilescu.

– A fost un succes care mi-a dat un mare curaj, mai ales cã am primit acel premiu de aur la un festival de avangardã în Italia,patria neorealismului lui Vittorio De Sica, Rosselini, ale cãror filme îmi încântaserã copilăria şi adolescenţa prin adevărul şi arta lor tulburătoare. Iar ca o bucurie în plus, preşedintele de onoare al festivalului la acea ediţie a fost unul din pãrinţii neo-realismului italian Cezare Zavattini, în juriul prezidat de Carlo Lizzani regãsindu-se nume mari ale cinematografului italian şi mondial: Ettore Scola, Monica Vitti, Marcello Mastroianni.

— Dupã zeci de ani de profesie, adunând cele bune, realizate, să trecem şi la capitolul proiecte…

– Am, ca şi ceilalţi colegi de breaslã, o sumedenie de proiecte,intenţii, speranţe, vise. Câteva le declar din nou: încã de pe băncile facultăţii visez la un film după legenda meşterului Manole, luând ca bazã legenda însăşi şi susţinând-o cu substanţa textului dramaturgic al poetului Lucian Blaga. Insist de mai multã vreme sã fac o ecranizare a „Păsărilor” lui Alexandru Ivasiuc şi m-aş întoarce chiar de mâine la Marin Preda, încercând ecranizarea „Delirului” dar, deocamdată, cred cã e vorba de… o imposibilã întoarcere. S-ar putea, cu acordul poetului Marin Sorescu sã încerc un film dupã „La Lilieci”, sau mãcar un film dupã un scenariu propriu, „Rodaj” al cãrui erou este un tânãr aflat într-un moment de mare rãscruce, scenariu inspirat de o poveste a regretatului scriitor Nicolae Velea. Cred că este suficient la capitolul proiecte…

– Numai ecranizãri?

– Cunoaçteţi, cel puţin în acest moment, vreo sursã de calitate mai sigurã din punct de vedere dramaturgic, decât literatura scriitorilor noştri cei mai valoroşi? Ecranizările ar trebui sporite în planurile tematice şi de producţie ale cinematografiei române, cărţile

bune fiind o bazã verificatã la public, o bazã solidã.

– După opinia dumneavoastrã formula idealã ar fi: daţi-mi un roman bun ca să fac un film bun??

– Deocamdatã da. Sau poate, da.

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” – secția Regie film (promoţia1969). Debutează ca actor copil în citeva filme ale regizorilor Andrei Blaier și Sinișa Ivetici, Ora „H” (1956), Mingea (1958), Furtuna (1960). Se angajează la Studioul “Alexandru Sahia” în 1969, asistent regie. Debutează ca regizor în 1972 – film documentar și în 1974 – lungmetraj ficțiune. Se implică în activitatea Comitetului cineaștilor și în realizarea unui fond de documente cinematografice al evenimentelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990. 1990-1991 și 2000-2003 vicepreședinte al Centrului Național al Cinematografiei (CNC), 1990-1993 director al Studioului cinematografic de creație „Gamma”, 1992-1998 membru în Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), 2003-2009 director general „Româniafilm” R.A. Membru al Uniunii Cineaștilor din România.