Regizorul Toma Enache, un aromân între Chin şi Amin

Cine este Toma Enache? Un faimos regizor de film de lung metraj? El spune ca nu e faimos, e doar aromân. E născut pe malul Mării Negre la Constanţa, într-o comunitate care nu are o ţară cu graniţe şi capitală, steag şi monedă oficială, dar care este unită printr-o iubire trainică, împletită cu dorul de o viaţă paşnică şi îmbelşugată. Românii le spui machedoni și au rămas în istorie prin dârzenia cu care şi-au apărat cu orice preţ  credinţa, limba şi obiceiurile strămoşeşti. Când îi vezi în filmul ”Nu sunt faimos dar sunt aromân”, te înduioșează întâlnirea cu urmaşii lor, ca  într-un film de science fiction în care maşina timpului a adus în contemporaneitate „o buclă” din istoria neamurilor de la sud de Dunăre, din Balcani, butoiul de pulbere al Europei, în care nu s-a îngropat nici azi, definitiv, securea războiului. Oieri din tată-n fiu, transhumaţa i-a ajutat să supraviețuiască în vremuri de restrişte, dar şi-au plătit liniştea cu preţul izolării pe vîrf de munte sau în văi ascunse de păduri dese, care să le fie pavăză în calea duşmanului. Sunt mărturie vie a unor vremuri despre care a început să se scrie  în cronicile lui Miron Costin sau Ureche, in care sunt numiţi vlahi.

Elena şi Toma Enache

Bunicul lui Toma Enache, caruia regizorul îi poarta numele, respectând o datină din familiile machedoneşti, a avut o viaţă  lungă, interesantă, pe care tinerii de azi ar aprecia-o ca pe o poveste de succes. A trăit un secol a rămas văduv la 39 de ani, cu cinci copii pe care i-a crescut singur și nu a dorit să se recăsătorească. A colindat  Grecia, apoi a plecat în America şi s-a intors să rămână definitiv în România. Nepotul lui, regizorul Toma Enache a împlinit la 1 noiembrie 2020 cincizeci de ani și a început să poarte ochelari de vedere, ca în povestea lui Creangă, ca să vadă mai bine, la distanţă. Adică peste mări şi ţări unde i s-a risipit neamul lui aromânesc. Pentru că sângele apă nu se face, după cum sună, obsesiv, o replică din cel mai recent film al său, ”Între chin şi amin”.

„Zburăști armâneaşti, Toma?”

“Sigur că zburăsc armâneaşti şi fiul meu la fel!”

Soţia lui Toma, o frumoasă maramureşancă pe care a întânit-o într-o gară (nu te pui cu destinul!) e mama lui Anton, alintat Toni de tată, pentru care „băiatul e soarele”. Zâmbesc și eu odata cu el, amintindu-mi o secvenţă din filmul lui, „Nu sunt faimos dar sunt aromân” derulată într-un avion long curier, cu personalul navigant format din machedoni, totul aranjat să fie în onoarea regizorului premiat, nu oriunde, ci tocmai la Hollywood. In film este întrebat de stewardesă dacă doreşte salata cu somon şi el solicită, senin, caş cu pâinică, pentru că aşa o delicatesă îi dădea, maia lui. Bunica şi amintirile de nepreţuit din copilărie! Fărâmele de pâine au o semnificaţie aparte, sunt ca neamul lui zbuciumat pe care  soarta l-a fărîmiţat peste tot. Sau, fărâme din pâinea cu care Iisus i-a hrănit pe flămânzi. Machedonii sunt creştini ortodocşi. Îl întreb, după ce îmi trimite o fotografie cu el cocoţat pe spinarea unui catâr, călătorind pe drumurile arse de secetă ale Albaniei, cum a fost primit filmul de cei cărora le era, cu prioritate, destinat. Îmi mărturiseşte că reacţia spectatorilor a fost identică din partea aromânilor dar şi a românilor. „Nu sunt faimos.. ” era primul film pe limba lor iar al doilea, „Între chin şi amin” prezenta un adevăr dur pentru români.

Începe să-mi povestească despre acea fărâmă de adevăr care, pentru a ieși la lumină, a necesitat efortul multor oameni. Pentru ca acest al doilea film de lung metraj să se nască, au avut un buget de 300.000 de euro, forţe mici, nevăzute, asemeni unor furnicuţe, care au ajutat echipa să-şi ducă munca la bun sfârşit. Simt că  dialogul se umple de greutatea lacrimilor pe care „Între chin şi amin” le poartă de la generic până la final aşa că îl rog, fără o legătură anume, din dorinţa de a schimba registrul, să-mi vorbească despre  preferinţele lui. După cum îl „descifrez”,  e o fiinţa veselă, deschisăiar râsul îi însoţeşte vorbele. Ca dovadă că nu m-am înşelat, îmi declară cu o bucurie aproape copilărească :

• „Am fost întotdeauna fanul echipei naţionale, fan Gica Hagi şi Simona Halep dar şi fan Orson Wells. Fan Orson Wells pentru că „Citizen Kane” este artă în stare pură! Pe lista preferințelor mele se situează regizorul Victor Iliu şi  „Moara cu noroc”, un film  fără cusur. Scenariu, imagine, interpretare ireproșabile și sentimentul că nu putea fi realizat în altă formulă decât cea semnată de profesorul de film Iliu. Trec mai departe şi mărturisesc că personajul biblic Iisus  e în spatele tuturor trăirilor mele şi că mi-a dat aripi, de la primul meu spectacol de poezie realizat la radio, numit „Răstignirea lui Bacovia” și continuând cu toate piesele montate şi filmele făcute. În toate există „o parte” din Isus.

Ştiu că admiri generaţia de aur a cinematografiei noastre.

• Da, admir generația de aur a cinematografiei româneşti, staruri în adevăratul sens al cuvântului, care au făcut performanță în filme de mare impact! E o strânsă legătură între ei şi filmele de succes, Toma Caragiu, Stefan Mihăilescu, Brăila, Birlic, George Constantin, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici sunt doar câteva nume care îmi vin în minte. Toma Caragiu  mi-a atins profund sufletul și a rămas ca o rană vie pentru mine. Îmi pare rău că nu am avut șansa să lucrez cu el. Toma era aromân, la fel ca regizorii Sergiu Nicolaescu și Dan Piţa. Despre Toma Caragiu, acest Chaplin vorbitor, am făcut două spectacole de teatru radiofonic.

Toma Enache, vorbim şi despre filmul de arta?

• E un subiect care mă preocupă, discuţia e lungă şi se pot aduce multe argumente pro şi contra. Filmul de artă trebuie să aibă o dinamică a lui, să propună o poveste! Eu sunt adeptul ideii că filmul de artă nu trebuie să fie plictisitor.

Tot vorbind la telefon şi  pe WhatsApp, m-ai întrebat, la un moment dat, dacă l-am remarcat într-un rol din „Nu sunt faimos…” pe actorul Rudy Rosenfeld, de la Teatrul Evreiesc de Stat. Ți-am răspuns că nu era genul de actor care să treacă neobservat. Era un talentat, cu o carismă specială…

Călătorind pe catâr prin Albania

• Când i-am propus să joace, i-am dat scenariul, s-a entuziasmat, mi-a spus „Super! Ia te uită! Și la voi, exact ca la noi !” Ar fi jucat şi în cel de-al doilea film al meu dar din nefericire a murit înainte să înceapă filmările. Am fost la el acasă cu o săptămână înainte de a muri. A fost ultima noastră întâlnire. Era un om extraordinar, un actor formidabil. A învățat perfect textul în aromână, deși i-a fost foarte greu, avea o  vârstă! Îi simt lipsa.

Toma, să revenim la „Între chin şi amin”, o poveste zguduitoare, un alt  memorial al durerii păstrat în pereții din închisoarea de la Piteşti. Spune-mi te rog când  şi cum te-a bântuit ideea unui astfel de film. O abordare diferită faţă de „Nu sunt faimos…”

• A fost ca o scânteie care a luminat brusc viaţa mea şi care s-a aprins când am văzut la televizor o secvență cu torționarul Stănescu, care îşi cerea iertare de la victima sa, Tache Rodaş. Nu am  putut uita dialogul: „Te rog să mă ierţi că te-am bătut!”  ”Cum ai putut, mă, să mă baţi în halul ăsta, să mă calci în picioare, să mă lovești cu frânghia udă în cap?” Răspunsul e năucitor : „Eram în stare să te şi omor!” Iar el, umilitul şi chinuitul Tache Rodas, needucat prin tortură, i-a răspuns după învăţătura din Biblia creştină, care propovăduiește iubirea de aproapele tău: „Te iert, mă, te iert!” Mi-am zis că trebuie să-l cunosc pe Tache şi aşa am ajuns la Piteşti, la camera ororilor, Camera 4 spital, unde se păstrază şi azi numele celor doi studenţi care s-au sinucis, aruncându-se de pe scări și zdrobindu-se de casa scărilor, ca să scape de tortură. Am hotărât că trebuie să fac un film despre asta. Citisem despre un alt torţionar, Țurcanu, care îi lovea pe deținuți cu capul de zid, erau peste tot bălţi de sânge iar în subsolul întunecat și plin de noroi se făcuse un drum al crucii, parcurs de fiecare deţinut în parte.

Dar acele nomina odiosa erau doar uneltele, în spatele lor „greii” decidenţi. Într-un cadru filmat pe îndelete, personajul interpretat de Bebe Cotimanis apare, faţă-n faţă cu propria imagine oglindită în apele reci ale unei oglinzi, alături de chipul lui Stalin. Un simbol al „tătucului” vinovat de Gulag dar şi de impunera prin forţă a ideologiei comuniste şi în România În spaţiul copleşit de liniştea reculegerii în faţa morţii rămăsese, ca un ecou reverberat la nesfîrşit, replica din filmul tău  „O să te ia dracu! Aici eşti în iad! Aici eu sunt Dumnezeu!”.

Constantin Cotimanis

• În acel loc, care aminteşte de şirul nesfârșit de martiri creştini anonimi, necanonizaţi, este acum o bisericuţă, un paraclis cu o cruce a lui Iisus Hristos pe perete. Peste tot şi toate domnea o linişte asurzitoare.

V-aţi întrebat, vreodată, cum lucrează Dumnezeu? Cine  îşi poate imagina că în urmă cu 70 de ani acolo se întâmplau orori greu de descris, că  locul era înţesat de trupurile îngheţate care se lipeau de pereţii mucegăiţi, iar fundal sonor era „asigurat” zi şi noapte de urletele sălbatice ale oamenilor puşi să-i schingiuiască, fără odihnă, pe semenii lor. Şi apare pe buze întrebarea: de ce? Ca să abjure, să se lepede, nu de Satana, ci de Dumnezeu. Dumnezeu căruia personajul principal, Tase Caraman (interpretat de Vali Popescu), îi dedicase o odă… Dumnezeu, care  dădea speranță de mântuire victimelor. Mi-am amintit, privind filmul, o replică din „Sărbătoare princiară”, piesa  dramaturgului Teodor Mazilu :„ Poate fi omul oricât de ticălos? Da, omul poate fi, oricât de ticălos” …Dupa 70 de ani, exact în acelaşi loc, am găsit o cruce cu Iisus răstignit şi câţiva  oameni care ascultau o slujbă de pomenire. Am avut o revelație. Găsisem subiectul următorului film.

Un ghid, un GPS modern…

• Nu de puţine ori, oamenii forţează direcţia spre care merg. Ar fi atât de frumos să ascultăm GPS-ul inimii dar, adesea,  procedăm exact invers. La stânga, la dreapta, înainte şi iaraşi reset, ca să ajungem, într-un final, acolo unde ar fi trebuit să fim de la bun început.

Aş vrea să adaug ceva, să remarc secvenţele filmate pe câmpurile cu maci, cu cerul de un albastru fără margini…Culoare şi lumină într-un film alb-negru …

• Trei ani la rândul am căutat, vară de vară, acele câmpuri cu maci. Maci înfloriţi,care să rămână imprimaţi pe retina ochilor lui Tase Caraman, să-l ajute să respire şi să spere că va rezista după ce carnea îi fusese măcinată de bastoanele gardienilor. Să-l ajute să-şi păstreze sufletul şi credinţa în Dumnezeul care nu l-a părăsit.

După un an de la lansare, cum vezi impactul pe care l-a avut filmul tău? Știm că a fost pe locul 5 in Box Office in anul lansării, cu aproape 30.000 de spectatori, a câștigat 41 de premii la festivaluri din întreaga lume (pentru cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun actor, scenariu, scenografie, imagine, montaj muzica, etc) plus alte 17 nominalizări.

• Impactul filmului a fost unul incredibil. Peste 70 de premiere de gală cu săli pline sau arhipline, cu reacții extraordinare ale publicului si recenzii foarte bune la festivalurile din străinătate. Toate sunt publice, pe pagina de Facebook a filmului si pe IMDB. Ne-a onorat faptul că, după vizionarea filmului, Majestățile lor Principesa Margareta și Principele Radu ne-au invitat la Palatul Elisabeta pentru o întâlnire privată. Aceasta invitație a fost pentru noi echivalentul unui mare premiu.

Majestăţile lor Principesa Margareta şi Principele Radu la Palatul Elisabeta împreună cu echipa filmului „Între Chin şi Amin”

Mi-ai spus că nu doreşti să dezvălui subiectul următorului tău proiect. Simt nevoia să punem nu punct, ci puncte de suspensie dialogului nostru. Aş vrea să-mi spui care este  crezul tău artistic. Eşti filmmaker, făcător de filme, în felul tău creezi şi recreezi o lume…

• Mi-au plăcut mereu vorbele lui Noica, care spunea: „Stări de spirit. Asta trebuie dat altora. Nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături” iar eu cred cu tărie că prin filmele mele am oferit publicului stări de spirit. E suficient sa citiți câteva din miile de mesaje primite de la spectatori sau postate de ei după vizionarea filmului, să înțelegeți că am dreptate.