Actriţa Maria Ploae şi iubirile ei

– Alo, Maria? – Da! Cine e la telefon? – Ileana Perneş…– Ileana, ce surpriză !

– Am aşteptat începutul lui 2021 ca să vorbim, îţi promisesem la „Gala UCIN” din toamna trecută un interviu, cum preferi să dialogăm?

– Îţi propun să vorbim la telefonul fix, nu îmi place să-mi apropii de obraz mobilul şi, în plus, ai avantajul că poţi să înregistrezi…

– Maria, nu o să înregistez convorbirea. De 35 de ani, de la interviul cu regizorul Jean Georgescu, am renunţat la acest procedeu! O să vorbim şi voi păstra pentru forma finală a textului, tot ceea ce îmi rămâne în memorie. Maestrul Jean Georgescu mi-a spus: „Drăguţă, dacă au fost lucruri demne de consemnat, îţi rămân în memorie, dacă nu, mai vorbim, ne mai întâlnim, ne mai împrietenim… Maria, suntem prietene din 1974 și nu am uitat că în studenţíe m-ai luat cu tine, pe platou la Buftea, să dăm probe pentru rolul domniţei Nasta din „Fraţii Jderi”. Tu ai obţinut un rol de ţărăncuţă, eu o propunere de figuraţie pe care nu am onorat-o.

– M-a bucurat foarte mult rolul, alergam pe câmp costumată simplu, mă simţeam liberă, nu trebuia să port corset sau extensii pentru părul strâns sub diademă, am interpretat câteva momente de dramă adevărată. Veneam la Bucureşti dintr-un sat cuibărit pe o „gură de rai”, băciţă la oi de la  şase ani ! E o mare responsabilitate să ai grijă de o turmă ! Mergi cu oiţele, le fereşti de primejdii, de râpe adânci, le adăposteşti cînd vin furtuni şi cerul e brăzdat de fulgere înspăimântătoare, natura nu e mereu prietenoasă ! În „Fraţii Jderi”, filmul lui Mircea Drăgan, studenta Maria Ploae s-a întâlnit cu Gheorghe Cozorici, Sebastian Papaiani, Ştefan Velniciuc.

Face o pauză lungă, îi simt emoţia din glas şi îi respect momentul de aducere aminte. A avut parte de o copilărie grea, s-a născut într-o familie mare, multe guri de hrănit, cinci fraţi, atât cât a vrut Dumnezeu, a fost  greu. Spuneau rugăciunea „Tatăl nostru” de câte ori se aşezau la masă, mulţumind pentru pâinea cea de toate zilele. A jucat mult în film, a fost aleasă să interpreteze cele mai diferite caractere. Discretă şi graţioasă, nu de puţine ori,  atingând coarda tragismului, Maria Ploae a devenit o figură unică în aceşti patruzeci de ani de carieră. Are o pagina pe reţelele de socializare, Maria Ploae Oficial.

– Mi-ai mărturist că nu te-ai risipit, ai pus constant, pe acelaşi plan, familia şi cariera. Dacă ai „răsfoi” catalogul  cu filmele în care ai jucat, la care te-ai opri?

– Fiecare rol a avut farmecul lui, întâmplările lui, întâlnirile cu actori celebri, cu Mircea Albulescu şi Leopoldina Bălănuţă am jucat în drama „Dincolo de pod”, doamna Poldi  mă sprijinea mereu, la un moment dat, mi-a spus: „Eşti frumoasă ca o icoană”. Eram  împreună cu regizorul Mircea Veroiu şi operatorul Călin Ghibu. Pe amândoi, îi consider îndrumători la „şcoala” mea de cinema. Veroiu era exigent, filma în cadre foarte lungi, lucra fiecare moment cu o grijă de bijutier. El şi Călin Ghibu făceau „perechea artistică” ideală. Îmi amintesc că au scris despre ei, cronicarii vremii, ca fiind unul dintre acele cazuri rare de întâlnire perfectă pe aceeaşi lungime de undă artistică. Restul e meserie. lar meserie înseamnă, pentru un regizor să ştii ce să le ceri colaboratorilor. Munca la film dura ani de zile, nu exista noţiunea de „promovare”, o singură revistă „Cinema” şi rubrica „Atenţie, se filmează” dezvăluiau, cu parcimonie secretele laboratorului de creaţie de la Buftea. O muncă tenace din zori şi până noaptea, se făceau şi fotografii, mie îmi ieşeau portrete foarte bune, Călin Ghibu glumea, „Maria ai adus de acasă, în bagaj, o fotogenie rarisimă”! Această calitate „să arăt bine în fotografii”  „ s-a îmbinat cu lumina care vine din interiorul tău” cum mă curta, Nicolae pe vremea când îmi aducea flori şi voia să-i devin soţie. Eu mă leg trainic de locuri, de oameni. Şi de colegii mei, actorii. De toţi, din toate generaţiile. De câte ori am îndoieli, se întâmplă atunci când primesc un rol nou, mă gândesc la Valeria Seciu şi-mi pun întrebarea, oare, dumneaei cum ar face? Şi găsesc răspunsul… Ileana, nu am uitat că ne întâlneam iarna la Sinaia, la Cumpătu unde, tu veneai cu fetele, eu cu „grupa mea de pitici”. Verile, noi mergeam cu toată familia la Mamaia sat, în gazdă, la o „mamaie” care ne gătea, folosind legume din grădina ei. Şi acum duc dorul roşiilor cu codiţă proaspăt ruptă din vrej şi parcă simt, uneori seara adierea brizei.  

 Leopoldina Bălănuță și Maria Ploae

– Ai pomenit de nenumărate ori numele lui Mircea Veroiu, profesorul tău „la şcoala de cinema” de la Buftea. Iată că am ajuns la „ munca regizorului cu actorul”. Ai interpretat roluri principale sub bagheta unor regizori importanţi ai filmului românesc. Aş vrea, să te întorci în timp şi să-ţi aminteşti despre orele de clasă, învăţătura primită de la profesorul de actorie de la IATC „IL Caragiale”, actorul Octavian Cotescu.

– Am spus, mai demult, tot într-un interviu că „meşterul” Cotescu m-a citit exact, sunt, Maria o fiinţă intuitivă şi apoi raţională, o visătoare timidă şi a ”lucrat” în acest sens, învăţându-mă să nu spun replica mecanic, să gândesc permanent pe scenă, să iasă  totul „de-adevăratelea”. Eu  doresc libertate de mişcare, doresc să mă simt în largul meu la filmare dar, o să ţi se pară paradoxal, vreau să fiu îndrumată de regizor. M-am simţit confortabil, urmând cu rigoare sfaturile lui Nicolae Mărgineanu când am jucat în cele nouă filme regizate de el. Mă uit cu atenţie la colegii mei, actori celebri de la Hollywood şi văd că, unii dintre ei, cu trecerea anilor parcă „se eliberează” de supravegherea regizorului şi pornesc să joace rolul  pe cont propriu. Am fost dintotdeauna fascinată de Meryl Streep. Filmul „Alegerea Sofiei” (Sophie’s choice) mi-a dezvăluit o actriţă de o profunzime fără seamăn, sinceră până la limita suportabilului în trăirile ei, respectând „ad litteram”  lucruri simple dar esenţiale pentru profesia noastră, cum spunea actorul-profesor Octavian Cotescu, cu controlul permanent asupra stărilor, fapt care-ţi permite să calculezi cât mai exact efectele. De ceva vreme, am observat la Meryl Streep o schimbare de abordare, pare că a decis să nu mai asculte îndrumările regizorului, acel filmmaker care a gândit ansamblul operei lui şi, din nefericire, aleargă singură deşi este într-o echipă, se vrea pe cont propriu iar, rezultatul nu e cel aşteptat de public. Alţii, de pildă, Tom Hanks, Al Pacino dar şi Sir Anthony Hopkins au rămas actori „supuşi”  viziuniii regizorale în cel mai bun înţeles al cuvintului. Cu o prestaţie actoricească impecabilă!

– Urma să ne reîntâlnim, tot la o filmare,  la Iaşi, tu distribuită în rolul iubitei lui Eminescu, poeta Veronica Miclea. Era vorba despre filmul „ Un bulgăre de humă” singurul film de lung metraj care a adus în prim plan prietenia dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Ai jucat alături de Dorel Vişan şi Adrian Pintea sub îndrumarea regizorală a soţului tău, Nicolae Mărgineanu… încerc să continui întrebarea, mă întrerupe şi îmi vorbeşte despre:

Maria Ploae și Adrian Pintea – în filmul „Un bulgăre de humă”

– Adrian Pintea, colegul nostru mai tânăr cu doi ani ! El a fost  Eminescu „în întregime”. Nu mai vorbim de faptul că, pe dinăuntru, toată fiinţa lui rezona cu marele bard. Întâlniri deosebite, atmosfera de graţie a domnit, la fimări, de la început până la final. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu ţin minte câtă emoţie mă cuprindea când aşteptam să vedem primele cadre filmate! Procesul era lung, costisitor şi greu, decizia de refacere a unei scene era …groaznică! Astăzi, lucrurile stau diferit, tehnica nouă e de mare ajutor pentru întreaga echipă.

Maria Ploae si Nicolae Margineanu

-Te-am căutat, prin 1988 să facem o fotografie pentru coperta revistei „Cinema”, erai mămica a trei copii, două fetiţe şi un baiat. Au trecut ani mulţi şi Ana e regizor la New York, Nicolae jr.  conduce firma de producţie „Agerfilm” iar Oana Maria, care îţi seamănă leit la frumuseţe şi fotogenie, a urmat cursurile la UNAC ” I.L Caragiale”, a şi interpretat câteva roluri dar a decis să se ocupe de osteopatie, îndreaptă oasele spatelui la copiii sau tinerii chinuiţi de boală.

– Fotografia pentru coperta revistei „Cinema” ! Ai venit cu Victor Stroe, fotoreporterul revistei aţi făcut puţină mise en scène în apartamentul nostru, cei mici se plictiseau repede, nu prea stăteau liniştiţi dar a ieşit o fotografie grozavă. Am păstrat-o şi am pus-o şi în cartea mea! Copiii şi familia au fost şi au rămas baza solidă a vieţii dar şi a carierei mele artistice. A fost o împletire armonioasă a celor două elemente dăruite de Dumnezeu, familia şi munca mea ca artistă. „Să nu uităm să lăsăm în noi copilul care am fost” mi-a spus părintele Teofil. Am rămas cu  aceiaşi seninătate în suflet şi în privire ca în copilăriei când păstoream o turmă de mioare pe deal şi pe vale în Moldova mea de baştină. Semnul venit de la Dumnezeu, acea lovitură primită de la un căluţ în obraz, pe care am corectat-o cu o operatie estetică, a rămas ca o gropiţa şic pe faţa mea şi mi-a purtat noroc! De altfel, port numele Sfintei Fecioare Maria şi ea m-a ocrotit de mică, pe un drum al meu, cu bucurii şi necazuri biruite! Să fiu soţie, mamă dar şi bunică. Nu e uşor să fii măritată atâta vreme! E nevoie de răbdare, înţelegere şi iubire, conjugate mereu la timpul prezent. Am şase nepoţi Cel mai mic se numeşte Nicolae, poartă numele străbunicului, al bunicului dar şi al tatălui. Nicolae cel mic care are doi ani şi jumătate!

– Ne-am mai întâlnit  la filmarea secvenţei finale din „Promisiuni” filmul Elisabetei Bostan, tu, ca de obicei, protagonistă într-o distribuţie de top, Ion Caramitru, Mircea Diaconu şi micuţa Medeea Marinescu o fetiţă talentată care avea să devină vedetă la rândul ei. Un film foarte modern ca realizare şi foarte actual ca subiect. Personajul principal interpretat de tine  a fost mama vinovată, purtătoarea unui păcat ascuns până în momentul în care, pusă într-o situaţie limită are curajul să mărturisească adevărul despre fructul iubirii. Maria, draga mea, eu nu pot uita secvenţa finală, din femeia obişnuită, modestă, devii  „pour une fois” o vedetă, manechin la o paradă a modei. Convingătoare şi strălucitoare. Cum a fost?

– Foarte greu, eram înconjurată de manechine adevărate, femei foarte frumoase, înalte, cocoţate pe tocuri şi apariţia lor impunea prin eleganţă şi dezinvoltură. M-am blocat şi mă simţeam pierdută, nu puteam depăşi condiţia femeii umile care are o coafură nepotrivită,  incomodă. Scena nu ieşea deloc, până când a venit doamna Bostan, mi-a ridicat zulufii ăia penibili de pe frunte, mi-a pus la gât un colier și mi-a spus „Gata, începem filmarea, Maria, colierul asta mi-a purtat întotdeauna noroc, îţi va purta şi tie.”

– Ai interpretat de-a lungul vremii un rol care a fost pe sufletul tău, aşa cum ţi l-ai dorit?

-O, da ! Da! În anul 1991 în „Şi va fi”, un film de festival, mai puţin „de public” regizat de Valeriu Jereghi, director de fotografie Vivi Drăgan Vasile, o producţie  made in Republica Moldova. Am filmat în România, la Vulcanii noroioşi, în scenariu apăreau trei personaje, o femeie, un copil şi o vacă. Colaborarea cu Valeriu Jereghi care, mărturisesc m-a „dezbrăcat” de tot ce ştiam, a fost ca un botez, redevenisem imaculată, o luam de la capăt, o altă fiinţă aşezată prin voia sorţii, undeva, la capătul lumii. Am purtat o rochie dintr-o mătase subţire colorată în nuanţe de gri până la negru, se tot destrăma, să marcheze schimbările din sufletul meu. A fost un vis frumos rolul ! Valeriu Jereghi mi-acordat acea libertate de gândire şi acţiune pe care mi-o doream dar m-a şi coordonat permanent!

– Maria, te-am văzut jucând destul de puţin pe scena teatrului, aş vrea să amintesc despre rolul din piesa montată la Teatru Mic „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”  care a fost un mare succes, cu atât mai mult cu cât, ai abordat un personaj   diferit de temperamentul tău! Fiica Ruth şi alături, mama întruchipată de actriţa Olga Tudorache. O să mai vorbim,  ne vom reântâlni într-un anotimp al speranţelor, aş dori în pragul aniversării tale, pe 19 februarie e ziua ta de naştere eşti „un Vărsător la limita cu cealaltă zodie Peştii”, să-mi spui ce sfat ai pentru tânăra generaţie, nu doar pentru artişti!

– Să nu uite, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe vorba asta veche: Câştigul cel mai mare în viaţă e să trăieşti frumos !