Amintiri din studenţie, actorul Eugen Cristea şi „Legea” pumnului !

Astăzi, la rubrica „Amintiri din studenţie a răspuns rugăminţii mele, tot un fost coleg de la I.A.T.C „I.L. Caragiale”, actorul Eugen Cristea pe care, eu cred că-l defineşte, cartea lui „Vânzătorul de zâmbete” (publicată în 2003). Eugen e vesel, are umor, a cântat folk-rock-blues, a moderat la televiziune emisiunea de succes „Feriţi-vă de măgăruş”, a recitat, a jucat în piese de teatru, a cântat în concerte cu propria trupă. Eu nu pot să uit CD -ul „Soldat căzut din iubire”, compoziţii originale pe versurile lui George Arion. Şi lista e lungă, au trecut anii de la momentul absolvirii în 1976. A muncit enorm, s-a dăruit trup şi suflet meseriei. A devenit o vedetă. Şi-a amintit, cu bucurie împletită de o uşoară melancolie o amintire. Îi dau cuvântul:  

  • În mod cert, cei mai frumoși ani ai tinereții au fost cei ai studenției, mai precis între 1972-1976. Oho, parcă ar fi fost într-o altă viață. Oricum, una mult mai bună și mult mai normală… Că tot se folosește termenul ,,normal” zi și noapte, cu o inutilitate demnă de o cauză mult mai bună decât de a descrie o stare aproape imposibil de realizat, cel puțin în următorii ani. Sper să mă înșel, dar nu cred…

Să revin la superbii ani de pe vremea studenției la I.A.T.C „I.L. Caragiale”, ani de muncă, de satisfacții, de căutări, de emoții, de prietenii, într-un cuvânt, o perioadă absolut extraordinară, de care îmi amintesc, mereu, cu nostalgie nedisimulată…

Am fost elevul minunatei Eugenia Popovici, o imensă actriță și un pedagog pe măsură. De altminteri, păstrez peste ani amintiri superbe despre absolut Toţi profesorii din Institut. Nu mai vorbesc de colegi. Am avut colegi de mare clasă, adevărați prieteni, noțiunea de prietenie, nefiind cea mai puternică în anii ce urma să-i petrec pe scenele diverselor teatre unde am activat neântrerupt. Printre colegii de clasă o amintesc astăzi pe fabuloasa Tora Vasilescu, urmând să pomenesc și de ceilalți colegi cu prilejul altor evocări. Așadar, o întâmplare ceva mai aparte, care are, însă doza ei de haz. Făceam lupte scenice, căci da, exista și așa ceva și era o materie – dacă o pot denumi astfel – pasionantă, spectaculoasă, consumatoare dar, în același timp, dătătoare de energii dintre cele mai benefice. Maestrul nostru era celebrul Angelo Pellegrini, un om cu totul și cu totul deosebit, impecabil pregătit profesional și, mai ales, uman, cu o dragoste nețărmurită față de noi, micii lui admiratori și învățăcei.

Eugen Cristea pantomimă -Cenaclul Flacăra 1977

Ca să fiu sincer, abia așteptam orele de mișcare scenică, cu speranța de a descoperi noi și inedite modalități de expresie corporală și, implicit, scenică. Toată pregătirea fizică alături de maestrul Pellegrini avea să ne folosească, peste ani, în spectacole dintre cele mai diverse, cu osebire în reprezentații așa zis ,,clasice”, știți dumneavoastră, cu lupte, dueluri, bătăi etc. La una dintre lecții, am studiat pe îndelete loviturile de pumn trucate, spectaculoase, dar fără niciun fel de risc pentru executanți. Cu alte cuvinte – intrând un piculeț în ,,bucătăria”, artistică – lovitura trebuia perfect coordonată cu modalitatea de reacție a partenerului care primea pumnul în față. Practic, pumnul trece pe lângă capul partenerului, la foarte puțini centimetri, partenerul dându-și capul pe spate sau în lateral, exact în clipa când lovitura trece pe lângă … Un secret mic, dar deosebit de spectaculos pentru privitor. Și, cum am spus, total lipsit de risc inutil. Toate bune și frumoase, ora se termină, noi, studenții, entuziaști că am mai descifrat o taină a teatrului și a filmului, începem să ,,aplicăm”, ceea ce tocmai învățasem pe sălile Institutului. Totul era perfect, totul era sub control. Mișcările perfect coordonate, ne admiram și ne încurajam unii pe alții. Vin cele patru ore de actorie care se derulau după-amiaza între 16-20, ne schimbăm la final și coborâm, destul de obosiți, treptele Institutului spre ieșire. Și, ceasul rău, pisica neagră, politicos fiind, o las pe Tora să iasă înaintea mea pe poartă. Zis și făcut. Peste câteva fracțiuni de secundă, simt ceva ciudat în aer și văd cu groază pumnul Torei, îndreptându-se falnic spre falca mea stângă, izbindu-mă puternic și plesnindu-mi buza de jos, firește tot pe partea stângă. După atâția ani, mi se pare straniu că nu m-am prăbușit la pământ. M-am clătinat puțin, m-am rezemat de zid, constatând cu stupoare că simt un gust metalic în gură… Constatând cu aceeași groază că sângele care curgea din belșug din buza spartă își găsea cu ușurință loc pe cămașă, de altfel albă…

,,Ce-i asta?”, întreb îngrozit și ușor nearticulat. ,,Hi, hi, chicotește Tora, am vrut să mai repetăm loviturile învățate azi, dar nu mi-am dat seama că ești atât de aproape în spatele meu. Vezi, ce păţeşti dacă ești politicos?” Ce să mai zic? Am decis să plecăm împreună spre spital – între timp, cămașa căpăta culoarea steagului roșu – ajungem la camera de gardă, o domnișoară drăguță vede nebunia, după care zâmbește și spune: ,,Nu e grav, mergeți acasă și așteptați să se vindece!”, ,,În cât timp?” întreb eu, timid. ,,Depinde…” – vine răspunsul încurajator. Nu am stat să ascult continuarea…

Problema e că, exact a doua zi aveam un spectacol la niște studenți de la Medicină. Invitați? Ați ghicit, Tora și amărâtul de subsemnat. A fost, totuși, un spectacol minunat, ne-am întrecut pe sine, ehei, emoțiile și dăruirea începuturilor, cu mica precizare că eu am cântat și am recitat ușor din profil, pentru a nu mi se vedea umflătura mai mult decât evidentă de pe partea stângă a feței…

Mi-a rămas un semn aproape imperceptibil pe buza de jos, precizez că nu se vede decât în prim-plan, dacă e vorba de film… Și în ziua de azi, când mă întâlnesc cu Tora, ne amintim cu plăcere și nostalgie de acest incident… Dar cicatricea rămâne în continuare acolo. Ca un fel de ,,remember”, al unor vremuri care nu vor mai reveni ! Din păcate…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *