Bogdan Pop, arhitectul de top fără niciun contract cu statul

Magna News.ro continuă șirul interviurilor cu oameni care își lasă amprenta seriozității în profesia lor. Pe Bogdan Pop îl puteți găsi la biroul său de arhitectură, Asdesign95, situat în zona pitorească a Bucureștiului, aproape de Pache Protopopescu, într-o lume care păstrează încă gropile din mahalaua lui Eugen Barbu, dar și parfumul peren din fantasticul lui Mircea Eliade.

• La ce nivel considerați că se află calitatea arhitecturii și urbanismului în România?
• Aş începe cu împărţirea lucrurilor. Există o parte a arhitecţilor care au lucrări într-o zonă eminamente privată, iar interesul public versus lucrarea respectivă este unul scăzut, impactul pentru public fiind chiar zero. Iar cealaltă zonă, care ar trebui să intereseze pe mai toată lumea, având în vedere impactul pe care îl are arhitectura, urbanismul în viaţa de zi cu zi, este partea în care, arhitecţi, pe lângă birourile de arhitectură pe care le dezvoltă sau unde lucrează, sunt implicaţi la un nivel mai de jos sau mai de sus, în decizii care au consecinţe importante asupra vieţii publice. Aş prefera să mă refer mai mult la zona relevantă pentru public, cea cu interferenţe majore în interesul public. Dacă în primul caz, amenajarea de interior era o extremă, în zona aceasta, a doua, am putea vorbi de câteva exemple ca: Stadionul Naţional – neoperabil în momentul de faţă ori Centrul Vechi – amputat de lipsa unei politici de consolidare. Putem merge şi mai jos ca interes real public, cum ar fi clădirea de birouri de la Armenească sau de la Sf Iosif. În mod normal nu se poate compara impactul asupra publicului unui stadion, naţional numit, versus o clădire de birouri privată care lezează nişte interese şi putem discuta cât lezează interese publice. Ori dacă vă uitaţi la ponderea în piaţa discuţiilor, veţi vedea că nu prea se respectă ordinea priorităților.

” După părerea mea, la noi, există o incapacitate cronică de organizare competentă şi corectă a lucrărilor cu impact public. Nu avem cum să fim aproape de Occident în aceste condiţii”

• Cât de departe suntem de Occident pe partea de dezvoltare urbană?

• Dacă e să continui discuţia pe cele două fronturi descrise anterior, respectiv unul al arhitecţilor cu lucrări private şi unul al celor cu lucrări şi îndeletniciri cu impact public, aş putea spune că, pentru prima categorie, nu stăm foarte grozav, dar nici foarte rău. Sigur, aş putea să vă dau exemple de clădiri care stau foarte bine la nivel european, din punct de vedere arhitectural. Dar gândiţi-vă la zona cu impact public unde ne putem poziţiona. Aş vorbi, în acest caz, despre două criterii în a judeca ce se întâmplă în comparaţia Bucureşti – Occident. În primul rând trebuie să ne uităm dacă operează, pe de-o parte, competenţa, pe cealaltă parte, capacitatea şi disponibilitatea de a fi obiectivi. Referitor la competenţă este destul de simplu: gândiţi-vă că avem alegeri în 2016. Dacă faceţi un sondaj, să întrebaţi bucureştenii de un nume de arhitect-şef al Capitalei dintre cei care au fost în ultimii 26 de ani, cred că ar fi un rezultat dezastruos. Asta dacă vorbim de arhitecţi-şefi. După cum spuneam, urmează nişte alegeri anul acesta în România şi haideţi să ne uităm şi la tendinţă: se îmbunătăţeşte ceva? În primul rând, se creionează candidaţi. Avem partide care îşi creionează propuneri de candidaţi. O să vă rog să vă uitaţi dacă vreunul are lângă el vreun consilier de meserie arhitect. Nu neapărat unul care să devină arhitectul-şef al Capitalei, ci unul care să devină competent pe o mare parte din ceea ce va avea el de administrat în viitor. După părerea mea, la noi, există o incapacitate cronică de organizare competentă şi corectă a lucrărilor cu impact public. Nu avem cum să fim aproape de Occident în aceste condiţii. Lucrurile sunt foarte simple. Vă sugerez să gândiţi orice demers după succesul sau insuccesul lui. Adică, dacă există o comisie tehnică de urbanism care ia în discuţie aproape orice plan urbanistic, din sectorul respectiv în municipiul Bucureşti, şi lucrurile arată cum arată astăzi, e o întrebare simplă: a avut succes sau nu? Eu nu spun că a avut sau n-a avut, dar vă propun să uşurăm înţelegerea cititorilor dvs introducând acest criteriu simplu, acela de a înţelege dacă un om este la locul lui sau nu este la locul lui, dacă un sistem funcţionează sau nu. După aceea mai vedem noi cât de aproape sau departe suntem de Occident.

”Luăm şi exemplul Stadionului Naţional, că acum e scandal mare. Mă întrebaţi de rolul arhitectului. Care arhitect? Se discută vreodată despre arhitecţi? Mai faceţi vă rog un sondaj şi vedeţi dacă ştie cineva cine este arhitectul şi ce răspundere are el. Stadionul acesta nu funcţionează în momentul de faţă. Aţi auzit să vină arhitectul lucrării şi să emită o părere competentă? Pentru că el, vă spun eu, este competent să spună unde suntem cu acest stadion”

• Care este poziția arhitectului în societatea contemporană ca proces al creșterii și transformării spațiului urban?
• Cel mai simplu de înţeles este prin exemple concrete şi, dacă e să vorbim despre imobilul de la Sf. Iosif, nu aş vrea să intru tocmai în istoricul imobilului, cum de a ajuns să fie construit acolo, cum de a ajuns atât de mare. Eu aş vrea să discut ce se întâmplă acum, în prezent. Că se discută dacă se dărâmă sau nu. Întrebarea este: după ce ai făcut erori sau n-ai făcut ca primărie, ca arhitecţi-şefi şi ca emiţători de avize, după ce ai cheltuit atâţia bani cu toate procesele, cam care ar fi cea mai proastă decizie pe care poţi să o iei în momentul de faţă? Ramâne o întrebare. Luăm şi exemplul Stadionului Naţional, că acum e scandal mare. Mă întrebaţi de rolul arhitectului. Care arhitect? Se discută vreodată despre arhitecţi? Mai faceţi vă rog un sondaj şi vedeţi dacă ştie cineva cine este arhitectul şi ce răspundere are el. Stadionul acesta nu funcţionează în momentul de faţă. Aţi auzit să vină arhitectul lucrării şi să emită o părere competentă? Pentru că el, vă spun eu, este competent să spună unde suntem cu acest stadion. Într-adevăr, pompierii spun un lucru, primăria la fel, fiecare cu disponibilitatea sa de a fi obiectiv. Păi ce obiectivitate să aibă pompierii acum sau primăria? Zero. Mă veţi întreba, bun, şi arhitectul ce ar avea de zis? Păi, nu ştiu…Că de aceea vă ziceam: dacă le ai pe astea două, competenţă şi disponibilitate de a fi obiectiv, ai o şansă. Altfel, vă uitaţi în jur, discutăm exemplele pe care le discutăm. Şi vă mai dau un exemplu. Cazul imobilelor închise. Când cei din conducere s-au trezit de dimineaţă şi au hotărât să le închidă. Foarte bine că le-au închis dar, ce trebuia să reprezinte pasul doi, era deschiderea unui şantier de reconstrucţie, de refacere a imobilelor respective. Ori, la noi, totul este în zona declarativă. Venim, închidem. Repet, foarte bine că s-au închis, se pot întâmpla oricând nenorociri. Dar ce se face mai departe? Nu ai plan, nu ai nimic. Aici este arhitectul invizibil. Nu vă ascund că printre reprezentanţii noştri şi ei au interese să fie invizibili, şi mă refer aici în cazul comisiilor. Spuneţi-mi dacă aţi auzit pe cineva mândrindu-se, spunând “dom’le uite, eu, de 10 ani sau de 20 de ani sunt în comisia tehnică de urbanism a sectorului 2. Vă rog să admiraţi ce se întâmplă aici.” Dacă aţi auzit vreun arhitect spunând chestia asta, e în regulă. Eu nu am auzit.

”Nimeni nu întreabă pe niciun candidat deja declarat sau potenţial candidat, daca e nevoie de nişte consilieri pe zona de arhitectură, de urbanism”

• Cu ce probleme credeți că se confruntă în prezent arhitectura din România?
• Revin la modelul pe care vi l-am descris de la început, cu cele două categorii de arhitecţi. Cei mai mulţi sunt cei care au lucrări într-o zonă cu impact minim la public. Ceilalţi sunt arhitecţi politicieni. De ce vorbim despre aceştia? Este simplu. Te duci în zona publică pentru a influenţa. Dacă te poţi abţine să influenţezi în favoarea ta, atunci poţi spune că lucrurile se îndreaptă spre bine. Dacă nu te poţi abţine, atunci rezultatele sunt pentru ceilalţi, acei mulţi arhitecţi, care nu beneficiază de un cadru organizat, corect construit, care să le permită lor să-şi îmbunătăţească experienţa profesională, prin concursuri, iar noi cu toţii să ajungem să ne bucurăm de cele mai bune proiecte. Dacă marea masă a arhitecţilor, pe lângă proiectele personale, ar avea şansa de a participa la concursuri cu relevanţă publică şi care au bugete serioase, atunci în mod firesc ai avea o altă breaslă şi criteriile de decantare ar fi altele. Există un succes în zona asta? Aţi auzit de concursuri în număr suficient să vi se pară că au un impact asupra Bucureştiului? Şi asta este foarte deranjant în primul rând pentru tinerii arhitecţi cu mare potenţial. Pentru că astăzi, numărul arhitecţilor absolvenţi din România a crescut exponenţial, de ordinul miilor. Vă daţi seama ce potenţial există dacă s-ar putea face ceva pentru a fi creat un astfel de cadru cât de cât funcţional pentru ei. Ori lucrul ăsta nu poate să se întâmple atâta timp cât în mod programatic, reprezentanţi importanţi ai breslei nu-şi propun chestia asta. Haideţi să începem cu ceva. Am zis, vin alegerile. Nimeni nu întreabă pe niciun candidat deja declarat sau potenţial candidat, daca e nevoie de nişte consilieri pe zona de arhitectură, de urbanism, pe care să-i simţi, să se poată îndrepta erorile. Nu există această idee să ne îndreptăm erorile. Am funcţionat cum am funcţionat, dar haideţi să facem ceva. Să se îndrepte ceva.

• Pot observa că pentru dvs arhitectura nu este doar o profesie ci şi un stil de viaţă, un mod de a fi. Vorbiți-ne puțin despre pasiunea dvs pentru acest domeniu, evoluția în timp ori proiectele și lucrările de suflet sau cele de referință.
• În general nu îmi place să vorbesc despre mine şi ce facem noi. Cumva şi meseria îmi permite să fac lucrul ăsta, în sensul în care, până la urmă, ce facem noi cam rămâne îngheţat. Sincer, mă bucur că mi-aţi dat posibilitatea să spun lucrurile care poate contează la nivel public. Referitor la activitatea mea şi a biroului nostru de arhitectură, pot să vă spun că, în 20 de ani de activitate nu am avut niciun contract cu statul. Poate fi privit acest aspect ca o ciudăţenie. În sensul că îţi imaginezi că cineva care stă în piaţă, câştigându-şi exclusiv existenţa din arhitectură, e normal să aibă şi un contract cu statul. Dar iată că nu există un cadru cât de cât normal care să permită aşa ceva. Legat de începuturile carierei mele în arhitectură, îmi aduc aminte că, după terminarea facultăţii, căzuse şi regimul comunist, am plecat în Israel unde am început de la munca de jos, într-un birou de proiectare – am muncit de mi-au sărit ochii din cap şi am urcat. Acolo există un sistem: dacă eşti competent şi ai rezultate, urci. Orice om inteligent care are de-a face cu tine îşi dă seama că, dacă tu eşti bun şi lucrezi cu el, are de câştigat cu tine. Lucrările de suflet…nu ştiu ce să zic. Probabil cea mai simpatică experienţă a fost cea în care am câştigat concursul “Pavilionul românesc la UIA Tokyo”. A fost o experienţă foarte plăcută pentru noi, ca birou, în afară. Iar dacă ar fi să mă refer la lucrări de arhitectură mai complexe, poate că ultima finalizată, un imobil în Broşteanu. Un proiect de suflet, de început, ar mai fi Mario Plaza care din păcate nu mai există. A fost primul complex comercial altfel decât tipul celebrelor Mall-uri, care nu au sufocat numai Bucureştiul ci şi România. Şi apropo de asta, noi nu mai avem practic oameni pe străzi, pe trotuare pentru că sunt băgaţi în aceste cutii interioare, mall-urile. În orice altă capitală din afară, care se respectă, vei vedea o altfel de prezenţă a oamenilor care se plimbă cu bucurie pe străzi. În prezent, lucrăm la mai multe proiecte, unele sunt în execuţie, altele în proiectare, altele în zona de reproiectare. Există o dinamică pe care nu am mai simţit-o de ceva ani. Vedem ce va ieşi.

(Interviu realizat de Onny Sîrbu)