Indiferent de adevărurile care au ieșit la suprafață, după căderea comunismului, despre voievodul Mihai Viteazul și care îl prezintă într-o postură puțin diferită de cea pe care am învățat-o la școală, el rămâne în istoria poporului român un reper însemnat și de necontestat al luptei pentru independența țării. Faptul că istoricii români în perioada „Epocii de aur” i-au cosmetizat biografia în funcție de unele directive de partid este o realitate, însă noile informații apărute ulterior despre marele conducător nu-i scad din merite și nu-i diminuează importanța pe care a avut-o în lupta împotriva expansiunii otomane în Europa.
Prin acțiunile sale Mihai Viteazul a reușit să devină un simbol al unirii, un model de curaj și vitejie pentru generațiile următoare, motiv pentru care în ziua de azi românii îl consideră – pe bună dreptate – unul dintre cei mai de seamă înaintași, un erou al luptei pentru neatârnare și libertate. Cei șapte ani de domnie îl plasează în fruntea celor mai reprezentativi cârmuitori ai neamului, fapt ilustrat și de numeroasele statui, nume de străzi și opere închinate lui.
Felul în care ne-a fost descrisă domnia sa în școala comunistă ori prezentată pe marele și micul ecran prin intermediul unor filme artistice și documentare ne-a creat o reflecție puțin deformată despre unele evenimente petrecute în acele timpuri. Din această cauză ele s-au imprimat în conștiința multor români sub o formă ușor contrafăcută. Nu intenționez să aduc vreo modificare imaginii din trecut, dar în lumina noilor cunoștințe vreau să pun în antiteză două bătălii purtate de ilustrul nostru voievod și înfățișate lacunar față de veridicitatea lor. Una dilatată excesiv și alta înregistrată cu litere prea mici în memoria colectivă. Este vorba de bătălia de la Călugăreni și bătălia de la Giurgiu. În eventualitatea unei întrebări referitoare la prima luptă, nouă din zece români știu instantaneu să spună despre ce este vorba, pe când în cel de-al doilea caz raportul este exact pe dos. De aceea am să prezint detaliat evenimentele petrecute în Țara Românească, în anul 1595, așa cum rezultă din documentele oficiale, fără a încerca să influențez opinia cititorului prin tot felul de considerații mai mult sau mai puțin subiective.
Pentru o înțelegere corectă a evenimentelor am să amintesc faptul că în anul 1594 voievodul român – pus pe tronul țării de sultanul Murad al III-lea – aderă în secret la alianța antiotomană, numită „Liga Sfântă”, o coaliție creștină al cărei scop declarat era lupta împotriva „Semilunei”. Pe 13 noiembrie 1594 Mihai Viteazul își ucide toți creditorii levantini și alături de ei pe toți soldații turci staționați în garnizoana de la București. Pornește apoi într-o campanie militară fulgerătoare atacând unitățile otomane de la Giurgiu, Târgul de Floci, Hârșova și Silistra. Îi zdrobește pe tătari la Șerpătești, după care distruge și incendiază garnizoana otomană de la Ruse.
După un asemenea comportament a venit – cum era de așteptat – și replica Imperiului Otoman. În vara anului 1595 o imensă armată turcă, aflată sub comanda Marelui Vizir Sinan Pașa, trece Dunărea și se îndreaptă spre București. Încercând să intuiască reacțiile turcilor Mihai Viteazul își face planul de apărare, dar robustețea armatei otomane îi dă peste cap toată strategia. Disproporția dintre cele două oștiri era vizibilă. Raportul de forțe era net în favoarea otomanilor, prin urmare o confruntare directă l-ar fi pus pe Mihai Viteazul într-o postură dificilă. Cifrele diferă de la un istoric la altul. În orice caz, otomanii erau în jur de 100.000, pe când armata lui Mihai avea – în cel mai fericit caz – 16.000 de luptători. Ca atare nu se punea problema unei bătălii în câmp deschis. La fel ca înaintașii săi Mihai Viteazul a ales un loc mlăștinos, un teren de luptă care să nu le îngăduie turcilor să se desfășoare în voie.
În dimineața zilei de 13 august 1595 Mihai Viteazul efectuează un atac asupra avangardei armatei turce în mlaștina Neajlovului de la Călugăreni. Trebuie spus faptul că otomanii nu erau prezenți la momentul bătăliei cu toți cei 100.000 de luptători. Armata lui Sinan Pașa fusese, în prealabil, împărțită și se deplasa spre București pe două direcții paralele. Trupele turcești de cavalerie ușoară – akingii – trec podul peste râul Neajlov fără sprijinul infanteriei, fapt ce îl determină pe Mihai să le atace și să le nimicească. Surprinși de acțiunea fulgerătoare a lui Mihai otomanii se regrupează rapid și reușesc să echilibreze lupta. Timp de câteva ore avantajul trece când de partea românilor, când de partea turcilor. Undeva în jurul prânzului Mihai cedează deliberat terenul cu scopul de a se folosi de trupele lăsate în rezervă. Turcii înaintează, dar sunt loviți din flanc de oștile lui Albert Kiraly. Spre sfârșitul zilei românii sunt într-un evident avantaj, oamenii lui Sinan Pașa retrăgându-se în dezordine. Aproximativ 7.000 de otomani mor în bătălie, printre ei aflându-se trei mari conducători de oști: Haydar Pașa, Mustafa Pașa și Hüseyn Bey. Cinci tunuri și un steag verde al profetului sunt capturate de valahi.
În ciuda unei victorii preliminare armata turcă nu a putut fi împiedicată să înainteze spre București. La lăsarea întunericului Mihai Viteazul părăsește câmpul de luptă și se duce spre granița cu Transilvania, pentru a primi întăriri de la Sigismund Bathory, conform tratatului încheiat cu acesta la Alba Iulia, în 20 mai 1595. Voievodul român fusese înștiințat de iscoade că Sinan Pașa primise întăriri și a realizat că nu mai poate să i se opună. Oastea sa mică și vlăguită după crunta încrâncenare a fost nevoită să plece din fața inamicului.
A doua zi, după atacul surprinzător de la Călugăreni, otomanii pornesc spre București și îl ocupă fără nicio rezistență din partea valahilor. La fel se întâmplă și cu orașul Târgoviște. Practic, turcii ocupă Țara Românească și se pregătesc să o transforme în pașalâc. Sinan Pașa își stabilește cartierul general la Mănăstirea „Radu Vodă” din București și numește în diferite funcții administrative dregători otomani.
Undeva, pe culoarul Rucăr-Bran, voievodul român așteaptă ajutoare din Transilvania. Acestea sosesc la începutul lunii octombrie și sub comanda lui Mihai Viteazul pornesc o contraofensivă. La Târgoviște, pe 18 octombrie, și București, pe 22 octombrie, armata creștină, avându-l în frunte pe Mihai Viteazul, îi zdrobește pe turci și îi pun pe fugă. Bătălia decisivă se dă la Giurgiu, pe 26 octombrie 1595. După cele două înfrângeri succesive Sinan Pașa ordonă armatei sale să treacă Dunărea, pentru a evita o nouă confruntare. O parte din oșteni apucă să treacă pe malul celălalt, însă un număr însemnat sunt prinși pe malul românesc de armata creștină și omorâți.
Bătălia de la Giurgiu a cunoscut două faze distincte. În prima, armata lui Mihai Viteazul a nimicit 6.000 de turci în apropierea Dunării în tentativa lor de a fugi din calea creștinilor. Acestora li s-au adăugat alte câteva sute, care s-au înecat aruncându-se disperați în Dunăre. Două nave turcești au fost scufundate de artileria creștină, fluviul fiind plin de leșurile turcilor. În cea de-a doua etapă a confruntării oastea condusă de voievodul român a atacat, cucerit și incendiat cetatea Giurgiu ocupată de o garnizoană turcească.
Pentru Imperiul Otoman bătălia de la Giurgiu a însemnat o înfrângere umilitoare. În graba de a-și salva viața soldații turci și-au abandonat echipamentul de luptă, iar negustorii bunurile. Prăzile inițiale, muniția, zeci de tunuri, de dobitoace și visteria de campanie a oștirii turce au ajuns în mâinile valahilor. Peste 5.000 de robi, capturați inițial de otomani, au fost eliberați. Cronicarul turc Naima, care oferă numeroase informații despre campania lui Sinan Pașa în Țara Românească, spune despre bătălia de la Giurgiu, citez: „O asemenea retragere și înfrângere dezastruoasă n-a mai fost pomenită în istorie”. El consideră că înfrângerea rușinoasă a fost cauzată de „apostatul și blestematul Mihail”.
Șirul de evenimente prezentat face parte din campania de pedepsire a lui Mihai Viteazul, declanșată de Imperiul Otoman, în anul 1595, sub comanda Marelui Vizir Sinan Pașa. Ea a debutat cu bătălia de la Călugăreni, care pentru o parte din istorici nu reprezintă decât o ambuscadă valahă urmată de o retragere rapidă, și se încheie cu bătălia de la Giurgiu. Părerile sunt împărțite în ceea ce privește victoria de la Călugăreni, contestatarii recunoscând cu jumătate de gură că a fost un triumf al armatei lui Mihai Viteazul, umbrită de o retragere temătoare din fața inamicului sau chiar de o fugă dezonorantă.
Eu nu vreau să mă alătur celor care ridică un semn de întrebare în ceea ce privește bătălia de la Călugăreni. În fond, strategiile armatelor inferioare se focalizau pe ambuscade urmate de retrageri, pentru că o luptă directă cu un inamic de zece ori mai numeros era, practic, o sinucidere în masă. În fața unei superputeri nu aveai alte soluții. Intenția mea este aceea de a prezenta într-un mod elogios și victoria lui Mihai Viteazul de la Giurgiu, deoarece este mai puțin cunoscută prin comparație cu cea de la Călugăreni. Efectul victoriei de la Giurgiu a constat în faptul că turcii vor evita în următorii ani să mai treacă Dunărea în Țara Românească.
Succesul lui Mihai Viteazul asupra otomanilor la Giurgiu a avut consecințe morale devastatoare asupra inamicului. Se spune că declinul vestitului corp de luptă, cunoscut sub numele de „Akingi”, a început după înfrângerea de la Giurgiu, unde temuta oaste de luptători ai sultanului a fost distrusă aproape în totalitate. După acest insucces răsunător următorii sultani nu vor mai reface oastea akingiilor.
Victoria lui Mihai Viteazul asupra otomanilor la Giurgiu l-a determinat pe ambasadorul Angliei la Înalta Poartă, Edward Barton, să-i trimită o scrisoare de informare reginei Elisabeta I în care, printre altele, îi spunea: „…că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”.
Am convingerea că, în timp, victoria lui Mihai Viteazul la Giurgiu va intra în galeria marilor victorii repurtate de voievozii români împotriva otomanilor și se va bucura de aceeași atenție și prețuire ca cea de la Călugăreni. Cu atât mai mult cu cât numeroși istorici turci recunosc în operele lor izbânda voievodului nostru și o prezintă în termeni elogioși, dintre ei detașându-se İbrahim Peçevi, care este de părere că înfrângerea de la Giurgiu a fost „un dezastru fără precedent”.
