Sunt subiecte istorice sensibile pe care încerc să le evit, pe cât posibil, din dorința de a nu redeschide o rană cicatrizată cu greu. Susțin cu ardoare prietenia între popoare mai ales că am rude și prieteni maghiari pe care îi prețuiesc nespus. Cred cu tărie că românii și maghiarii pot conviețui în același spațiu în bună înțelegere, chiar dacă trecutul, uneori, ne plasează în diverse circumstanțe dușmănoase. Sunt convins că și unii și alții avem istețimea și puterea de a merge înainte, construind împreună un viitor comun pentru binele și fericirea ambelor națiuni. Majoritatea dintre noi am ajuns în acea etapă a evoluției, în care putem vorbi de trecut fără a ne lăsa invadați de sentimente de ură. Suntem obligați să nu uităm, dar domnul Isus ne îndeamnă să iertăm, căci fără iertare nu există mântuire. Indiferent cât de crude sunt amintirile strămoșilor noștri, trebuie să iertăm greșelile celor de dinainte, pentru e ne elibera de povara vrajbei și pentru a trăi pașnic cu sufletul și conștiința golite de orice sentiment sau gând ostil.
Povestea masacrelor de la Ip și Trăznea conțin unele momente greu de redat. Este insuportabil să le citești ori să le asculți, dar să le mai și trăiești. Gândul că așa ceva a fost posibil te cutremură și nu poți să nu te îngrijorezi atunci când vezi în jurul tău tot felul de manifestări provocatoare, menite să reaprindă setea de răzbunare a celor care au avut victime în rândul familiilor și a celor care au avut de suferit de pe urma unor asemenea tragedii. Orice încercare revanșardă trebuie suprimată imediat, pentru ca dorința vindicativă a unora să nu ne mai ducă vreodată în fața unor asemenea orori.
Cu toate că motivele celor două nenorociri au rădăcini mai vechi, punctul de pornire al evenimentelor de la Ip și Trăznea, din toamna anului 1940, l-a reprezentat Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în urma căruia România a fost obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei. Teritoriul la care țara noastră a fost forțată de Germania și Italia nazistă să renunțe era ocupat în majoritate de români, iar conducătorii politici de atunci, în frunte cu regele Carol al II-lea, nu s-au împotrivit. Trebuie amintit faptul că, în același an, România a cedat rușilor Basarabia și Bucovina de Nord, iar bulgarilor „Cadrilaterul”.
Odată cu punerea în aplicare a prevederilor Dictatului de la Viena trupele lui Miklós Horty, regentul Ungariei, au pătruns în Transilvania de Nord pentru a prelua controlul asupra acestei regiuni. În cazul de față mă voi referi la trupele maghiare cantonate în orașele Șimleu Silvaniei și Zalău, trupe responsabile de crimele și cruzimile comise pe teritoriul județului Sălaj. Comportamentul acestor detașamente de ostași la momentul preluării Ardealului de Nord reprezintă o pată neagră în istoria națiunii ungare, fapt susținut și de un general maghiar în momentul în care a văzut atrocitățile de la Trăznea. Auzind justificările locotenentului Akosi pentru crimele comise, acesta a replicat: „Cum acești moșnegi, aceste femei și acești copii din brațele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie rușine pentru cele ce a-ți făcut. Aceasta este o rușine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare”.
Totul a început în ziua de 8 septembrie 1940 când membrii Batalionului 22 Grăniceri din Debrețin ucid fără vreun temei 11 persoane în localitatea Ciumărna, dovedind prin aceasta că au venit cu gânduri criminale să preia teritoriul anexat. La comanda subunității se afla locotenentul Akosi, un individ extrem de impulsiv și dușmănos. Traseul de deplasare nu includea și comuna Trăznea, dar la solicitarea moșierului Francisc Baji, nemulțumit de faptul că a fost deposedat de unele loturi de pământ în perioada României Mari, batalionul se abate din drum și merge în așezarea amintită, cu gândul de a-i pedepsi pe locuitorii de naționalitate română. Acțiunea lor nu avea la bază înfăptuirea unui act de justiție, ci o condamnare la moarte prin simpla apartenență la etnia majoritară.
Era 9 septembrie 1940, o zi care pentru locuitorii comunei Trăznea va rămâne de-a pururi o amintire dureroasă, un moment al groazei și suferinței colective. Primii care cad victimă masacrului sunt copiii aflați cu vitele la pășunat. Urmează, rând pe rând, fiecare gospodărie locuită de români. Cei aflați în case sunt mitraliați sau măcelăriți cu baionetele, după care locuința este incendiată. Bilanțul carnagiului însumează 93 de victime dintre care 87 de români și 6 evrei.
În cazul comunei Ip lucrurile sunt și mai dramatice. Interesant este faptul că așezarea era locuită, în proporție de 70%, de etnici maghiari, o parte dintre ei având relații bune cu ceilalți locuitori de alte naționalități, fapt dovedit și de gestul consăteanului maghiar Osz Andrei, care nu a dorit să furnizeze trupelor maghiare informații referitoare la casele locuite de români. Din păcate, au existat și călăuze locale care au profitat de situație, pentru a se răzbuna pe locuitorii români. Cu toate acestea mă văd obligat să subliniez faptul că nu toți etnicii maghiari din localitatea Ip au susținut acțiunile criminalilor. Dovadă stă mărturia unui supraviețuitor, pe nume Gavril Butcovan. Iată o parte din declarația acestuia, care întărește afirmația anterioară: „Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin 3 familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic…”.
Cauza invocată pentru declanșarea masacrului de la Ip este neîntemeiată. Ea are la bază un fals grosolan, care a fost dovedit după comiterea faptelor abominabile. În ziua de 7 septembrie 1940 într-un depozit de muniție și armament aparținând trupelor maghiare s-a produs o explozie, în urma căreia doi soldați maghiari și-au pierdut viața. Incidentul a fost considerat un sabotaj pus pe seama românilor. Prin urmare, au fost arestați patru suspecți de naționalitate română, dar care, după mai bine de o lună de audieri și cercetări, au fost puși în libertate din lipsă de probe. Represaliile, însă, au fost comise în acest interval, invocându-se un atac și o acțiune de subminare contrară adevărului.
Trupele maghiare, conduse de locotenentul Vasvári Zoltán, s-au împărțit în cinci echipe a morții, fiecare având o călăuză locală de aceeași etnie, pentru a fi îndrumate cu precizie. Primul grup a desfășurat acțiuni de căutare pe drumul spre localitatea vecină, Suplacul de Barcău. În acest sector au fost uciși 62 de localnici. A doua echipă a acționat în zona bisericii și a cimitirului din localitate, fiind uciși 21 de oameni. A treia a mers pe drumul ce duce spre localitatea Camăr, ucigând 13 români. A patra s-a pus în mișcare spre Zăuan măcelărind 9 români, iar a cincea a mers în zona Pârâului Barcău, unde au fost masacrați 36 de români.
Cruzimile la care au fost supuși românii din cele două localități sălăjene sunt cutremurătoare. Nu pot să le descriu. Ferocitatea lor mă zguduie profund și îmi creează o stare de tristețe adâncă. Trăindu-mi copilăria și adolescența în mijlocul unor etnici maghiari, de care mă leagă numeroase amintiri frumoase, îmi vine greu să detaliez acele episoade, de teama de a nu înfierbânta mințile neputincioase ale unor xenofobi. Tot ce-mi doresc este ca aceste nenorociri să rămână ferecate pentru totdeauna în cufărul ororii, iar comemorarea victimelor să nu o facem cu patimă, ci apelând la rațiune.
A pune o etichetă generală asupra poporului maghiar înseamnă a păcătui cu bună-știință. Nu toți maghiarii sunt răi, cum nu toți românii sunt buni. Am conviețuit în liniște și pace timp de generații. Ne-am susținut, ne-am ajutat și ne-am format familii dintr-un adânc sentiment de iubire. Există atâtea lucruri frumoase care ne apropie și ne îndeamnă să trăim în armonie.
Sufletul românesc este plămădit din bunătate, credință, noblețe și cumpătare. Nu putem trăi toată viața copleșiți de mânie, de ranchiună, de resentimente față de o întreagă etnie. Oricât ne-am dori trecutul nu-l mai putem schimba. Trebuie să găsim în noi puterea de a ierta. Numai așa vom putea trece împreună peste puntea înțelepciunii care leagă trecutul de viitor.
