Ziua de 21 octombrie ne reînvie în memorie două evenimente semnificative pentru cultura poporului nostru, și anume: înființarea primelor școli în limba română din Transilvania, în urmă cu 270 de ani, și împlinirea a 133 de ani de la nașterea criticului literar, istoricului, folcloristului și eseistului Dumitru S. Panaitescu, cel care și-a dedicat viața publicării și cercetării operei lui Mihai Eminescu.
În legătură cu primul subiect se cuvine să evocăm soarta românilor din Transilvania în perioada în care această provincie se afla înglobată în Imperiul Habsburgic. Fără a intra în detalii voi aminti faptul că românii ardeleni erau excluși din viața politică și nu beneficiau de drepturile celorlalte națiuni conlocuitoare, respectiv maghiarii, sașii și secuii. Erau ținuți în afara cadrului legal fiind considerați „schismatici”.
Pe fondul acestor discriminări în secolul al XVIII-lea episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein a dus o luptă acerbă cu autoritățile vremii pentru recunoașterea drepturilor națiunii române din Transilvania și pentru crearea tuturor condițiilor necesare unui învățământ în limba maternă. Nu putem vorbi de apariția primelor școli în limba română din Transilvania fără a sublinia eforturile premergătoare depuse de acest episcop martir, care prin intervențiile sale în Dieta Transilvaniei, prin memoriile și petițiile redactate a aprins „flacăra conștiinței de neam”.
Primele instituții de învățământ pentru „fiii neamului nostru” din Transilvania încorporează în temelia lor strădania slujitorului Bisericii Greco-Catolice în dezrobirea poporului român și în câștigarea drepturilor și libertăților naționale și sociale. Chiar dacă apariția primelor școli românești în Transilvania s-a realizat neîndoielnic sub patronajul Bisericii Unite cu Roma și sub oblăduirea episcopului Petru Pavel Aron, în 1754, meritul și activitatea revendicativă a episcopului surghiunit Inochentie Micu-Klein nu pot fi ignorate.
Pentru românii transilvăneni apariția acestor școli a însemnat un mare pas spre emancipare, ele fiind frecventate de copiii iobagilor și a orășenilor săraci. Ele au fost denumite metaforic de către episcopului Petru Pavel Aron „fântâni ale darurilor”, în timp ce Ion Heliade-Rădulescu a spus despre acest moment istoric, citez: „Aici a răsărit soarele românilor”. Vorbele ilustrului om de cultură român au fost inscripționate pe una dintre clădirile destinate învățământului românesc transilvănean.
Prima școală înființată se numea „Școala de obște”. Era de nivel elementar și avea drept scop învățarea scrierii, citirii și socotirii în limba română. La inaugurarea ei episcopul Petru Pavel Aron a spus: „Școala de obște va fi a tuturor, de toată vârsta, de cetățenie, de cântare și de scrisoare, nici o plată de la ucenici așteptându-se”. Primul profesor care a ținut cursurile în limba română a fost sălăjeanul Simion Bărnuțiu.
A doua a fost „Școala latinească” cu predare în limba latină. Era de nivel mediu, iar odată cu trecerea timpului se va transforma în gimnaziu, iar apoi în liceu. În fine, a treia instituție de învățământ a fost „Școala de preoțime”, devenită mai târziu seminar și, în final, Academia Teologică.
Treptat vor apărea școli cu predare în limba română și în alte localități din Ardeal, cum ar fi: Cugir în anul 1766 sau Zlatna în anul 1881. Lui Gheorghe Șincai îi datorăm înființarea a peste 300 de școli, începând cu anul 1782, elaborarea de manuale și răspândirea culturii în mediul rural. Alături de Samuil Micu a elaborat, în anul 1780, prima gramatică tipărită a limbii române intitulată: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”.
În galeria celor mai renumiți dascăli care au predat în aceste școli se află: Grigore Maior, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Aron Pumnul. De asemenea, cursurile școlilor de la Blaj au fost absolvite de o serie de personalități, o parte dintre aceștia devenind membri ai Academiei Române. Printre ei se află: Nicolae Densușianu, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, Zenovie Pâclișanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negruțiu. Lor li se adaugă alți eminenți absolvenți, cum ar fi: Samuil Micu, Ioan Maiorescu, Ioan Lemeni, Alexandru Papiu Ilarian, Corneliu Coposu.
În ceea ce privește al doilea subiect al zilei, cea a evocării omului de cultură Dumitru S. Panaitescu, aș porni de la un gest al acestuia care îl leagă, într-un anumit fel, de cele relatate în prima parte a materialului. Este vorba de solicitarea de a fi repartizat – după susținerea examenului de capacitate în anul 1919 – la o unitate de învățământ din Arad. În calitate de profesor de limba română a cerut cu insistență un loc de muncă în zona de vest a țării, la un liceu nou înființat numit Liceul „Moise Nicoară” cu dorința de a contribui la dezvoltarea limbii, culturii și conștiinței naționale.
Școlile cu predare în limba română din Transilvania aveau mare nevoie de profesori calificați. Alipirea Transilvaniei la patria-mamă a înlesnit această infuzie de dascăli din regat, cei mai mulți fiind impulsionați de un puternic sentiment naționalist. Așa s-a întâmplat și în cazul profesorului Dumitru S. Panaitescu al cărui discurs de la inaugurarea unității de învățământ amintite – în ziua de 5 octombrie 1919 – a emoționat întreaga audiență. Periplul său prin Ardeal a însemnat și o perioadă petrecută la Târgu-Mureș, unde a fost dascăl de limba română în cadrul Liceului Militar.
Activitatea sa didactică a continuat în școli și licee din Brăila și București. În paralel desfășoară o prolifică activitate de creație și critică literară, fiind colaborator la mai multe publicații naționale, precum: „România Literară”, „Viața Românească”, „Luceafărul”, „Cuvântul”, „Gândirea”, „Steaua”, „Gazeta Literară” ș.a. După înființarea radioului public, în anul 1928, devine o prezență constantă în emisiunile de profil având peste 700 de intervenții radiofonice, iar în anul 1939, la 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, publică primul volum din cele șase dedicate operei marelui poet. Pentru editarea lor Dumitru S. Panaitescu este distins – în anul 1954 – cu Premiul de Stat.
Opera sa ocupă un loc însemnat în cultura română motiv pentru care devine, începând cu anul 1945, membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1956, membru titular. Merită, de asemenea, menționat faptul că a fost directorul general al Bibliotecii Academiei Române și al Muzeului Literaturii Române pe care l-a fondat în anul 1957.
În lumea iubitorilor de carte este cunoscut sub pseudonimul de Perpessicius. Acest pseudonim este legat de un eveniment dramatic din viața lui. La intrarea țării noastre în Primul Război Mondial omul de cultură român a fost înrolat în Regimentul 38 Infanterie Brăila și trimis în prima linie pe frontul din Dobrogea. În ziua de 13 octombrie 1916 este rănit grav la mâna dreaptă. Cu toate că verdictul medicilor, din spitalele de campanie prin care a trecut, a convers spre amputarea brațului, acest lucru nu s-a întâmplat. Ajuns în cele din urmă la Botoșani a dat peste un medic francez, pe nume Dufreche, care îi face o rezecție a cotului și îi salvează brațul, însă nu mai poate scrie.
Declarat inapt combatant este lăsat la vatră. Dizabilitatea îl provoacă la o luptă cu sine însuși. Refuză să se dea bătut și începe un antrenament susținut pentru a învăța să caligrafieze cu mâna stângă. Toată această încercare îl trece prin mai multe traume fizice și psihice. Nu întâmplător își alege pseudonimul Perpessicius care, în limba latină, înseamnă „cel care îndură suferința”…
