Intră în obișnuița majorității oamenilor de a fi sensibilizați de performanțele altora, de a avea idoli, de a crea ierarhii în diverse domenii, de a avea simpatii sau antipatii. Excepțiile sunt rare, iar eu mă identific cu majoritatea. Vorba lui Nichita Stănescu: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”.
De ani buni scormonesc prin istoria poporului nostru dintr-o patimă școlărească și, inevitabil, am fost sedus de unele personaje descoperite acolo. Cu toate că i-am cunoscut doar prin intermediul tiparului recunosc că am fost impresionat de calitățile și faptele lor, de lupta unor eroi pentru supraviețuirea națiunii noastre în această parte de lume. Sunt mulți și fiecare își merită pe deplin locul în memoria neamului. Îi prețuiesc pe toți, dar în sufletul meu i-am așezat într-o anumită ordine determinată de unele criterii personale. „De gustibus non est disputandum” spune un proverb latin, așa că n-am să intru în detaliile acestei clasificări.
Ori de câte ori am ocazia de a-mi exprima câteva gânduri despre Regina Maria a României o fac cu o bucurie nemărginită și am să vă explic de ce o prețuiesc atât de mult. Înainte de a ne bate cu pumnii în piept că noi, românii, suntem cei mai grozavi, că străinii ne-au vrut dintotdeauna răul, vă invit să priviți în prezent și în trecut spre acei conducători autohtoni care au trădat această țară și au pus interesele lor mai presus de cele ale poporului. Istoria seminției noastre are o colecție îmbelșugată de trădători neaoși, de conducători locali hapsâni și egoiști, pentru care noțiunea de țară nu a existat decât în măsura în care le aducea un beneficiu. Parcurgeți acest ansamblu de figuri băștinașe, iar când aveți o imagine clară cu acești vânzători pune-ți-o în oglindă cu cea a Reginei Maria, apoi judecați lucrurile fără patimă naționalistă.
Din punct de vedere al existenței neamului nostru cea mai strălucită perioadă este cea în care teritoriile ocupate de români făceau parte din aceeași țară, cu alte cuvinte perioada României Mari. Nu putem vorbi de acest interval din trecutul nostru fără să subliniem efortul depus de Regina Maria în realizarea acestui deziderat istoric. Meritul ei este incontestabil, iar noi, românii, îi datorăm recunoștință veșnică.
Când vorbim de Regina Maria a României trebuie să subliniem faptul că apartenența ei la poporul nostru nu s-a făcut prin naștere, ci prin căsătorie. La origine era o englezoaică născută la 29 octombrie 1875, în orașul Ashford, comitatul Kent, din Regatul Unit. După tată, Maria era nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, iar după mamă, nepoata țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. La 10 ianuarie 1893 se căsătorește cu Principele Moștenitor al României, Ferdinand, iar destinul ei începe să se împletească armonios cu cel al țării de adopție. Loialitatea și lupta ei pentru binele acestui popor vor rămâne de-a pururi modele pentru toate generațiile.
A poposit pe meleagurile noastre într-o perioadă în care Transilvania, Banatul, Bucovina, Basarabia și Cadrilaterul erau înglobate în alte state. Plină de calități și impulsionată de o dorință ferventă de a se integra în noua societate ajunge, într-un timp relativ scurt, să cunoască obiceiurile și cultura poporului nostru, să-i înțeleagă aspirațiile pe care le adoptă ca pe propriile sale năzuințe. Din momentul în care a decis să-și lege soarta de cea a poporului român ea a simțit și trăit în spiritul națiunii noastre. Și-a dedicat întreaga viață luptei pentru afirmarea țării noastre în plan internațional ca națiune independentă și suverană, neprecupețind niciun efort pentru ca România să scape de jugul asupritor a unor puteri regionale lacome și agresive.
În momentul în care a fost încoronată ca regină a României contextul geopolitic era dominat de izbucnirea primei conflagrații mondiale. Europa de Est devenise un câmp de luptă extins în care neînțelegerile și vanitatea unor conducători de stat au transformat instrumentele de scris în mitraliere și timbrul vocilor în șuierat de gloanțe scuipate în rafale. Prinși la mijloc între două blocuri militare antagonice românii trebuiau să-și manifeste opțiunea pentru una dintre taberele beligerante. Grea misiune. Într-una se aflau rudele regelui Ferdinand. În cealaltă cele ale soției, Regina Maria.
Timp de doi ani am reușit să ne păstrăm neutralitatea, dar presiunile din exterior, din ce în ce mai mari, ne forțau să facem o alegere. Din fericire, atitudinea Reginei Maria a fost determinantă. Ea a fost cea care l-a convins pe Regele Ferdinand I să ia hotărârea de a lupta alături de Antantă, o decizie care la finalul războiului ne va oferi șansa de a fi sprijiniți de puterile învingătoare.
Pe toată durata Primului Război Mondial, purtat de armata română pe teritoriul țării noastre, Regina Maria a fost portdrapelul luptei pentru alipirea teritoriilor românești la țara-mamă, făclia care a luminat calea destinului și evoluției acestui popor, izvorul speranței în izbânda finală și exemplul cel mai grăitor de curaj și abnegație din tranșeele armatei române. Conștientă de împrejurările grele prin care trece țara, Regina Maria a mers în prima linie a războiului, în sectorul de front de la Cireșoaia, la nici două sute de metri de liniile inamice, pentru a-i impulsiona pe soldații români și a le oferi un motiv în plus să lupte cu dârzenie împotriva inamicului.
Gestul reginei de a se alătura ostașilor români, care luptau în tranșee sub tirul de gloanțe al inamicului, reprezintă unul dintre cele mai admirabile exemple din istoria neamului românesc, un model de cutezanță inegalabilă pentru un conducător român, o faptă demnă de toată lauda și de respectul tuturor. Prezența ei în mijlocul armatei române a contribuit decisiv la simbioza emoțională și sufletească dintre soldații români și conducătorii statului, dar și la mărirea considerabilă a încrederii că inamicul poate fi înfrânt. Acest liant sentimental cu ostașii armatei române i-au adus supranumele de „Regina Soldat”.
La fel de importantă a fost contribuția reginei și la activitatea medicală, desfășurată atât pe front, cât și în spatele frontului, la alinarea suferințelor celor bolnavi, precum și la întărirea suportului moral al celor răniți, acțiuni în urma cărora i se atribuie titulatura de „Mama răniților”. Implicarea ei a fost extrem de vizibilă în organizarea unor spitale militare de campanie pentru victimele războiului, în aprovizionarea acestora cu aparatură și produse sanitare, dar și în strângerea de fonduri pentru serviciul de ambulanță. Îmbrăcată în veșminte de soră medicală suverana a coordonat acțiunile de salvare și a trecut prin corturile Crucii roșii, unde a stat la căpătâiul muribunzilor, ținându-i de mână și îmbărbătându-i în ultimele clipe ale vieții lor.
Fără să țină seama de primejdia unor boli contagioase, a stat alături de bolnavii de holeră sau tifos, îngrijindu-i ca pe propriii copii. Cu dragostea ei de mamă a tratat rănile celor veniți de pe front și i-a ținut în brațe, pentru a le alina durerea. N-au fost puțini cei care, înainte de a părăsi această lume, au avut parte de prezența reginei la căpătâiul lor și de mângâierea ei sufletească. Comportamentul ei empatic și atitudinea ei generoasă a revărsat în jurul ei multă sensibilitate și un gram de fericire celor năpăstuiți. Cu ea în preajmă, patimile războiului au fost îndurate mai ușor.
Un alt merit al Reginei Maria constă în faptul că s-a opus cu vehemență lui Ion I.C. Brătianu și lui Barbu Știrbey, împiedicându-l pe regele Ferdinand să ratifice tratatul de pace încheiat la Buftea de guvernul român, condus de Alexandru Marghiloman, cu Imperiul German și Austro-Ungaria. Tot Regina Maria este cea care prin calitățile sale diplomatice, prin inteligența și carisma sa a reușit, în cele din urmă, să încline balanța Conferinței de Pace de la Paris în favoarea țării noastre. Acțiunile ei au fost decisive în schimbarea atitudinii liderilor Marilor Puteri și astfel idealul înfăptuirii României Mari a devenit realitate.
Fără relațiile Reginei Maria și fără demersurile ei în plan internațional poziția țării noastre, la sfârșitul Primului Război Mondial, nu ar fi fost una biruitoare. Atitudinea Puterilor Aliate față de România a fost extrem de dură după tratatul de pace încheiat cu inamicul. Prezența reginei Maria în cancelariile occidentale și întâlnirile pe care aceasta le-a avut la Londra cu regele George al IV-lea, cu prim-ministrul britanic, David Lloyd George, iar mai apoi la Paris cu prim-ministrul guvernului francez, George Clemenceau, au cântărit enorm în acceptarea României la masa învingătorilor. Însuși prim-ministrul României, Ion I.C. Brătianu, care a condus delegația României la Conferința de Pace a recunoscut că Regina Maria a reușit, în câteva zile, să facă ceea ce nu au reușit reprezentanții oficiali ai țării în câteva luni. Nu întâmplător ambasadorul Franței în România, contele Charles de Saint-Aulaire, a declarat: „Există un singur bărbat în România și acela este regina”.