În contextul thriller-ului politic pe care îl reprezintă alegerile prezidențiale din SUA, POLITICO a publicat un editorial alarmant care documentează declinul prezenței americane în Europa, situație agravată de fosta președinție a lui Donald Trump, dar care a debutat înainte de administrația sa.
„Iată un sfat de la un euro-american de-o viață: îngrijorați-vă mai puțin de președinția SUA și mai mult de modul în care Europa se poate descurca singură pe o scenă globală periculoasă”, scrie jurnalistul Nicholas Vinocur.
Adevărul incomod este că interesul american pentru Europa „a fost în scădere în ultimii 30 de ani”. „Și niciunul dintre candidați nu are șanse să readucă apogeul transatlantic de la începutul anilor 1990”, sublinază jurnalistul.
Dacă facem un pas înapoi, imaginea de ansamblu a relației Europa-SUA ne arată o evidență, potrivit lui Vinocur: Europa pur și simplu nu mai este la fel de importantă pentru Washington cum era cândva.
„Îmbătrânită, alergică la politica de putere, fracturată și cu aversiune față de risc, Europa nu stârnește din ce în ce mai multă simpatie în rândul multor americani, ci un dispreț batjocoritor; e un loc bun pentru vacanțe și nimic mai mult. Nu ajută nici faptul că diferența de performanță dintre economiile americană și europeană se mărește inexorabil, în avantajul Americii”, notează jurnalistul.
„Ultimul președinte american al Războiului Rece”
În opinia lui Nicholas Vinocur, Joe Biden „este menit să fie ultimul președinte american al Războiului Rece”. După el potopul sau, mai exact, „o serie de responsabili politici care nu consideră că Rusia reprezintă o amenințare majoră la adresa intereselor SUA sau care au un simț mult diminuat al rolului Washingtonului în lume.”
Jurnalistul amintește, însă, un episod: „Chiar și Biden, atunci când a fost nevoie, a lăsat să transpară prioritatea acordată de Washington zonei Indo-Pacific. Vă amintiți de dezastrul AUKUS, când SUA au smuls de sub nasul Franței un contract major de construcție de submarine?”
Pentru a ne face o idee despre cât de mult s-au schimbat deja lucrurile, ar fi util să aruncăm o privire spre acele zile apuse în care etalonul de aur al Pax Americana se afla pe cea mai înaltă și mândră poziție în Europa.
Vinocur scrie în editorialul său: „Data a fost 6 iunie 1994. Aliații Americii s-au reunit în nordul Franței pentru a sărbători cea de-a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tânăr, care cânta la saxofon, Bill Clinton, a fost vedeta spectacolului. Statele Unite câștigaseră Războiul Rece și acum se întindeau prin vestul Eurasiei, fără opoziție militară, dar cu peste 120.000 de soldați. Cu câțiva ani înainte, Washingtonul lansase apelul și – cât ai zice pește! – 40 de națiuni, inclusiv câteva europene, s-au alăturat operațiunii Furtună în Deșert. Pe frontul diplomației, giganții încă se plimbau: Richard Holbrooke domina Berlinul de la ambasada SUA.
Din punct de vedere cultural, era, de asemenea, o epocă diferită. Dream Team, formată din vedetele NBA Michael Jordan, Charles Barkley și Larry Bird, obțineau fără efort medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Barcelona în 1992. EuroDisney – un fel de colonie americană chiar la periferia Parisului – tocmai se deschisese, impunând Mickey-mania unui public francez extaziat. Presa americană – de la Herald Tribune până la Wall Street Journal Europe – era încă o prezență mare și impunătoare în viața europeană, cu un personal numeros și foarte apreciat.”
Inevitabila comparație
Și acum, inevitabila comparație cu situația din prezent. Statele Unite și-au retras sau și-au redus amprenta europeană în aproape toate domeniile, cu excepția unuia – sfera digitală, în care companiile americane de tehnologie precum Facebook și X tronează mai mult sau mai puțin suprem în telefoanele noastre. Iar nivelul trupelor este mult sub 100.000, în ciuda războiului fierbinte de la porțile NATO, atrage atenția Nicholas Vinocur.
Diplomații americani de pe continent sunt, „cu excepția lui David Pressman în Ungaria sau a lui Bridget Brink în Ucraina, creaturi timide care merg încet și nu poartă baston”. Herald Tribune a dispărut de mult, în timp ce Wall Street Journal s-a retras în Lower Manhattan. Dintre proiectele de presă care au apărut în ultimii ani (POLITICO, Semafor, Axios), doar POLITICO a prins rădăcini în Europa continentală.
„Chiar și giganții tehnologiei se răzgândesc. După ce au dezvoltat instrumente de inteligență artificială de ultimă generație pentru consumatori, aceștia au decis în mare parte să nu le pună la dispoziția utilizatorilor europeni. Riscul de-a intra în conflict cu Legea europeană privind inteligența artificială este prea mare. Sau poate că pur și simplu nu vor să fie deranjați”, este de părere jurnalistul.
Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, scăderea interesului SUA pentru Europa nu este un lucru rău, în sine. Dar este, în opinia sa, un fapt incontestabil legat de o rotație în elita politicii externe a Washingtonului.
„A existat o întreagă generație de înalți funcționari care au avut legături organice cu Europa, fie pentru că părinții lor au emigrat, fie pentru că au fost refugiați din Europa. Kissinger, [fostul consilier pentru securitate națională Zbigniew] Brzezinski, [fostul secretar de stat Madeleine] Albright. Toți au fost europeni la un anumit nivel”, a declarat Gallon.
Marea ironie
Îndepărtarea oficială de Europa a început în timpul fostului președinte Barack Obama, care a condus agenda Pivotului către Asia, a spus Gallon. Dar Obama nu a făcut decât să ducă mai departe un proces deja început, care ar putea acum să se accelereze. „Acum avem o nouă generație, una care reflectă demografia americană”, a spus el. „Ei [oficialii guvernamentali sau diplomații americani] fie au legături cu lumea vorbitoare de limbă spaniolă, fie privesc spre Asia. Cei care au legături cu Europa sunt pur și simplu mai puțin prezenți”.
„Marea ironie a îndepărtării Americii de Europa este aceea că e greu de identificat un motiv anume pentru care se întâmplă acest lucru”, subliniază Vinocur.
Potrivit generalului (r) Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane în Europa, costul trimiterii a 450.000 de soldați pe continetul european la apogeul Războiului Rece a fost ușor de suportat de către SUA în ultimii 70 de ani, iar beneficiile „sunt mult disproporționate față de investiție”.
„Întotdeauna m-a nedumerit faptul că oamenii nu au văzut ce avantaj uriaș avem prin leadership-ul nostru în cadrul NATO și prin relația noastră cu țările europene”, a declarat el. Ideea că America este oarecum incapabilă să fie prezentă concomitent în Europa și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată”, a adăugat el.
The post POLITICO: Nu contează cine câștigă alegerile din SUA, Europa deja a pierdut appeared first on tvrinfo.ro.
