Aţi observat, desigur, că omul de pe stradă nu se supără când e identificat ca atare. S-a obişnuit el însuşi cu sintagma, ca şi când ar fi vorba despre o haină de lucru, un halat, o salopetă. Nu ştim de ce politicianul, analistul şi comentatorul, când se referă la insul obişnuit, când îi pun ceva în cârcă, îl numesc “omul de pe stradă”. Oamenii despre care vorbesc specialiştii au şi ei o casă a lor. De ce oare sondajele folosesc drept subiecţi “omul de pe stradă” şi nu “omul din casă”? Să fie oare vreun semn că în curând vom ajunge cu toţii pe drumuri?
Dacă indivizii cu care operează statisticile, aceia care se lupta cu salariile mici, ratele, concediile în hoteluri părăginite, alimentele măsluite, funcţionarii funcţionând pe bază de şpagă, apa caldă rece, formează categoria “omului de pe stradă”, nu ne mai rămâne decât să deducem că ăilalţi – “oamenii din case”, scutiţi de dominaţia lui “la sută”, au de toate.
Politicianul, analistul şi comentatorul i-au lipit omului eticheta “de pe stradă” pentru a opera mai uşor cu dânsul şi a-l supune la tot felul de scamatorii, perversiuni şi experienţe. Ar fi interesant de ştiut cum se gândesc aceşti specialişti la ei înşişi. Îşi spun ei, lor, “oameni de pe stradă”? Ascultându-le gândurile, ai zice că strada e un loc tot mai rău famat…
Una dintre cele fascinante activităţi care se petrec pe trotuar, este chestionarul, numit ba “sondaj”, ba “grupaj”, ba (să ne ierte Dumnezeu, că tare mai suntem poeţi) “pulsul străzii”. Pe când “tensiunea străzii”, “glicemia străzii”, fundul de ochi, hemoglobina şi leucocitele, examenul de urină? În realitate, având la îndemână doar un petec de hârtie şi-un rest de creion, putem, ca specialiști, ori reporteri (specialiști și mai și) să ne distrăm de milioane, obstrucţionând trecătorii, la oraş sau la sat, cu întrebări scornite de fulgerul minţii, pe vreo temă trăznită.
De exemplu, ştiu şi eu? Închiderea unor spitale. La televizor, prin ziare, la radio personaje importante din ţara noastră explică, “aşa, ca să înţelegem cu toţii” (vai mama noastră…) ceva care ne-aruncă într-o beznă totală. Boala veche a experților: îşi imaginează că toţi ceilalţi sunt şi dânşii experți şi le vorbesc ca atare. “Ei, zicem noi, mai năuci decât eram înainte să ni se explice atât de limpede, da’ia să vedem, frate, omul de pe stradă, în această chestiune, ce spune: e bine să se închidă nişte spitale?”
În primul rând, nu ştiu de ce trebuie să vedem ce tot zice omul ăsta de pe stradă despre una şi despre alta. Ori ne vedem fiecare de treabă, ori cerem părerea celui de lângă noi pentru orice decizie, că aşa pare corect.
În al doilea rând, dacă-i pui omului de pe stradă întrebarea de mai sus, ce te-aştepţi să-ţi răspundă? Ce răspuns poate să vină după întrebări ca: “e bine să se închidă spitale, orfelinate, biblioteci, pieţe, şcoli, drumuri, ziare, magazine etc?” Când aude de închis, omul gândeşte reflex că e de rău.
“Pulsul străzii” este o şmecherie care-i face pe cei naivi să creadă că tema e abordată cu maximă seriozitate. Dacă oamenii ăia „de pe stradă” ar fi la curent cu detaliile problemei, treacă-meargă… Dar aşa, cei care nu pricep nimic îi zăpăcesc şi pe ăia care, de bine-de rău, mai desluşeau câte ceva…
