Un monument al mitingistului necunoscut n-am ştiinţă să fie pe undeva. Situaţia pare intolerabilă. Nu cred să existe printre noi vreunul care, într-un moment sau altul al vieţii, să nu fi participat la un miting sau altul, cerând una sau alta.
Dar mitingul nu mai este şarja aceea electrizantă, cu uşi de fier forjat doborâte, cu demnitari pitulându-se înspăimântaţi după spătarele scaunelor capitonate, de unde agitau, pe vremuri, listele cu revendicările oamenilor, semnate indescifrabil.
Mitingul este acum adunarea la care abia te mai ţii pe picioare, după un traseu cât toate zilele. Uşile forjate nu se mai deschid nici măcar ca să iasă nişte flăcăi cu bastoane.
Demnitarul s-ar ascunde în spatele scaunelor, dacă ar şti despre ce este vorba. Dar dacă demnitarul nu trece distrat prin dreptul ferestrei, nu sunt şanse ca mitingul să fie remarcat.
Să zicem însă că e zăpuşeală în birou şi cineva a deschis geamul. Parcă se-aude ceva. Demnitarul se apropie de fereastră. “Plouă… remarcă dânsul bacovian. Ia te uită, ce de lume cu umbrele! Azi e duminică?” “Nu, marţi”, i se aduce aminte. “Atunci ăştia de ce nu sunt la lucru? se miră demnitarul. Te pomenești c-o fi bătut naţionala. Cu atâtea pe cap, am pierdut şirul meciurilor. Să suni la federaţie, să programeze nişte reluări.”
Şi suspinând se-ntoarce în fotoliu, la un binemeritat pui de somn, cu capul pe niște petiții prăfuite.
Nu poţi să faci preselecție pentru colegii de miting, cu speranța naivă că poate ar tresări ăla în somn. Nu poți să-i aduci două mii de academicieni, cinci sute de laureaţi Nobel, patru mii de inventatori, opt sute de medaliaţi olimpici.
Sunt numai oameni cu greutăți de care demnitarul n-a auzit în viața lui și, pentru asimplifica lucrurile în beneficiul cetățeanului, le-a încadrat iute la categoria ”prostii”.
Stau oamenii ăia ce stau, în ploaie, dar la fereastră nu se mai arată nimeni. Apa e udă.., Vocile au răguşit… Clipesc stelele… La intrarea în parc se dă ţuică fiartă…
